— De ce să nu-l sun pe Andrei?
Nimeni n-a răspuns.
Femeia și-a strâns halatul la piept și s-a uitat spre Mihai de parcă aștepta și ea explicația.
Băiatul s-a ridicat de la masă.
— Eu plec.
— Stai puțin, a spus Mihai.
— Nu, serios. Plec.
Și-a luat hanoracul de pe spătarul scaunului.
Atunci am văzut mai bine fața lui.
Avea ceva familiar.
Nu semăna cu Mihai.
Asta a fost primul lucru pe care l-am căutat, fără să vreau.
Nasul, ochii, bărbia.
Nimic.
M-am simțit puțin mai bine pentru aproximativ două secunde.
Apoi băiatul a trecut pe lângă mine și am văzut pe hanoracul lui sigla liceului la care învăța Andrei.
— Tu îl cunoști pe fiul meu?
S-a oprit.
Mihai a intervenit imediat.
— Hai să mergem acasă și vorbim.
— Nu merg nicăieri.
M-am întors spre băiat.
— Îl cunoști pe Andrei?
— Da.
— De unde?
— Suntem în aceeași clasă.
M-am uitat la Mihai.
În momentul ăla nu mai înțelegeam absolut nimic.
Femeia a tras un scaun.
— Mai bine stați jos.
— Nu vreau să stau jos. Vreau să-mi spună cineva ce caută soțul meu aici în fiecare miercuri la șase dimineața.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Nu în fiecare miercuri.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
— Asta e partea pe care vrei s-o corectezi acum?
Femeia s-a întors spre el.
— Spune-i odată.
Mihai s-a uitat la băiat.
— Vlad, dă-ne cinci minute.
Băiatul n-a plecat.
— Nu. E și despre mine.
Așa am aflat.
Cu patru luni înainte, Andrei venise acasă și ne spusese că un coleg de-al lui „are niște probleme”.
Atât.
Îmi aminteam vag conversația.
Eu făceam mâncare.
Mihai stătea la masă.
Andrei îl întrebase dacă știe vreun loc unde se angajează elevi după școală.
Mihai îi dăduse două numere de telefon.
Pentru mine acolo se terminase povestea.
Numai că nu se terminase.
Colegul era Vlad.
Iar femeia din bucătărie era mama lui, Cristina.
Soțul ei plecase cu aproape un an înainte.
La început mai trimisese bani.
Apoi din ce în ce mai rar.
În martie, Cristina ajunsese la spital pentru o intervenție și rămăsese aproape o lună fără să poată munci.
Vlad începuse să lipsească de la școală.
Lucra seara la o spălătorie.
Andrei aflase.
Și se dusese la tatăl lui.
— De ce nu mi-a spus?
Mihai a răspuns:
— Pentru că i-a fost rușine lui Vlad.
— Nu. De ce nu mi-ai spus TU?
Aici a tăcut.
Cristina s-a ridicat.
— Pentru că i-am cerut eu.
M-am uitat la ea.
— Dumneavoastră îmi cunoașteți soțul de unde?
— Nu-l cunoșteam.
Mi-a arătat spre Vlad.
— De la copii.
Am deschis sacoșa de pe masă.
Lapte.
Ouă.
Două pungi de paste.
Niște carne.
Detergent.
Și un plic alb.
L-am scos.
— Ce e ăsta?
Mihai mi l-a luat din mână.
— Bani pentru întreținere.
Nu era o aventură.
Nu era un copil ascuns.
Nu era nimic din ce-mi imaginasem în ultimele săptămâni.
Și, culmea, eram tot furioasă.
— De trei luni vii aici și le aduci bani?
— Da.
— Fără să-mi spui.
— Da.
— Din banii noștri?
A ezitat.
— Mihai.
— Din ai mei.
— Nu există „ai mei” după 19 ani de căsnicie.
Cristina a încercat să spună ceva.
I-am făcut semn că nu cu ea aveam problema.
— Cât?
Mihai mi-a spus suma.
Nu era enormă.
Dar nici 50 de lei.
Plătise două luni de întreținere, niște medicamente și îi cumpărase lui Vlad o pereche de adidași după ce îi văzuse dezlipiți în față.
— Și miercurea de ce?
Pentru prima dată, Vlad a zâmbit.
— Pentru că miercurea mama începe la șapte și eu la opt. În rest ne prinde acasă pe amândoi.
M-am uitat din nou în sacoșă.
Apoi la Mihai.
— Și cafeaua?
— Ce cafea?
— Cafeaua pe care mi-o aduceai când veneai acasă.
A ridicat din umeri.
— Dacă tot eram treaz…
Am vrut să-l omor și să-l îmbrățișez în același timp.
N-am făcut niciuna.
Am plecat.
Acasă, Andrei dormea.
M-am așezat în bucătărie.
Mihai a venit după vreo douăzeci de minute.
A pus cheile pe masă și s-a așezat în fața mea.
— Ești supărată?
— Nu. M-am trezit la cinci dimineața și te-am urmărit prin București pentru distracție.
A zâmbit puțin.
N-am zâmbit.
— De ce n-ai avut încredere să-mi spui?
A stat câteva secunde.
— Pentru că tu ai fi vrut să ajuți și mai mult.
M-am uitat urât la el.
— Ăsta e răspunsul tău?
— Și pentru că i-am promis lui Andrei.
Aici m-am oprit.
— Lui Andrei?
— El mi-a spus primul. Și mi-a zis: „Tată, te rog, să nu afle mama. Vlad vine la noi aproape în fiecare weekend și o să moară de rușine dacă știe că știm toți.”
M-am dus direct în camera fiului nostru.
Dormea cu telefonul lângă pernă și o șosetă pe jos.
Exact același copil pe care îl certasem cu o seară înainte că nu dusese gunoiul.
Dimineața, când s-a trezit, l-am întrebat:
— De cât timp știi de Vlad?
S-a uitat imediat spre taică-su.
— Ai spus?
— N-a spus. L-am urmărit.
Andrei a început să râdă.
— Mamă, ești nebună.
— Posibil. Răspunde.
A devenit serios.
— Din iarnă.
— Și tu l-ai rugat pe tata să ajute?
— Nu.
Apoi a zis ceva ce n-am uitat.
— L-am rugat să nu-l lase pe Vlad să renunțe la școală.
Atât.
Nu „să-i dea bani”.
Nu „să-i cumpere lucruri”.
Doar să nu-l lase să renunțe.
În seara aceea am făcut trei porții în plus de mâncare.
Mihai m-a văzut punându-le în caserole.
— Ce faci?
— Nimic.
— Pentru cine sunt?
— Pentru admiratoarea ta matinală.
A început să râdă.
Miercurea următoare n-a mai plecat singur.
La 5:40 eram amândoi în mașină.
Am ținut sacoșa la picioare.
Și cafeaua am cumpărat-o eu.
Nu pentru că soțul meu făcuse totul perfect.
Ar fi trebuit să-mi spună.
După 19 ani, încă cred asta.
Dar în dimineața aia am aflat și altceva despre familia mea.
În timp ce eu mă întrebam ce ascunde soțul meu, băiatul nostru încerca în tăcere să țină un coleg la școală.
Și dintre toate lucrurile pe care le-am descoperit în apartamentul acela, ăsta a fost singurul secret pe care m-am bucurat că l-am aflat.
Poveste ficțională realizată cu asistența inteligenței artificiale în procesul de redactare.