— Dar dupa ce va spun cine este tatal lui Andrei, o sa intelegeti de ce timp de 12 ani am sperat sa nu fiu nevoita sa va caut.
Am ramas cu telefonul la ureche.
— Unde sunteti?
— Acasa.
— La adresa unde v-am lasat?
— Da.
— Vin acum.
Am inchis.
In urmatoarele 15 minute am condus aproape mecanic.
La fiecare semafor ma uitam la geanta de pe scaunul din dreapta.
Fotografia mea.
Fotografia baiatului.
Certificatul.
Si numele meu trecut in dreptul tatalui.
Nimic nu avea sens.
Corina ma astepta in fata blocului
Cand am oprit, a venit imediat spre masina.
Am coborat cu geanta in mana.
— Multumesc.
N-am lasat-o sa plece.
— Explicatia.
S-a uitat spre bloc.
— Nu aici.
— Atunci unde?
— Sus.
Am ezitat.
— Baiatul este acasa?
— Nu. Este la mama mea.
Am urcat.
Apartamentul era mic si foarte ordonat.
Pe un raft erau fotografii cu Andrei.
La gradinita.
In prima zi de scoala.
Cu o bicicleta.
La munte.
M-am uitat la ele fara sa vreau.
— Are 12 ani?
— Da.
— Si eu de 12 ani apar ca tatal lui?
Corina si-a lasat geanta pe masa.
— Nu.
M-am intors spre ea.
— Cum adica nu?
— Documentul pe care l-ati vazut nu este certificatul lui oficial.
Am ramas nemiscat.
— Atunci ce este?
— O copie modificata.
Am simtit cum ma cuprinde furia.
— De ce naiba ar face cineva asa ceva?
— Eu am facut-o.
Nu mai intelegeam nimic
— Dumneavoastra mi-ati pus numele acolo?
— Da.
— De ce?
— Pentru ca trebuia sa-i arat ceva unei persoane.
— Cui?
Corina si-a coborat privirea.
— Tatalui adevarat al lui Andrei.
— Si ce legatura am eu cu el?
— Il cunoasteti.
Am inceput sa ma enervez.
— Spuneti odata cine este.
Corina s-a uitat direct la mine.
— Dan Petrescu.
Pentru cateva secunde n-am reactionat.
Apoi numele a cazut peste mine ca o piatra.
— Dan?
— Da.
— Dan Petrescu?
— Da.
M-am asezat fara sa-mi dau seama.
Dan fusese cel mai bun prieten al meu
Crescuseram aproape impreuna.
Fuseseram colegi de liceu.
Apoi lucraseram cativa ani la aceeasi firma.
Firma la care eu fusesem sofer inainte sa devin taximetrist.
Masina din fotografia gasita in geanta Corinei era masina firmei.
— Il cunosteati pe Dan?
— Da.
— De cand?
— De aproape doi ani inainte sa se nasca Andrei.
Mi-am trecut mana peste fata.
— De ce nu mi-a spus niciodata?
Corina a ras amar.
— Pentru ca nu trebuia sa afle nimeni.
— Era casatorit?
— Da.
Atunci mi-am amintit.
Dan fusese casatorit cu Cristina.
Aveau deja o fetita.
Eu fusesem chiar nasul copilului.
Corina ramasese insarcinata
— Cand i-am spus, a intrat in panica.
— Stia ca urma sa nasteti?
— Da.
— Si in ziua aceea unde era?
Corina a tacut.
— In strainatate.
Mi-am amintit imediat.
Dan plecase cateva luni in Italia cu serviciul.
Sau cel putin asta stiam noi.
— In ziua in care m-ati gasit pe marginea drumului, incercam sa ajung singura la spital, a continuat Corina.
— De ce nu ati chemat ambulanta?
— Am chemat. Mi s-a facut insa foarte rau si am intrat in panica.
— Si eu am aparut.
— Da.
Corina m-a privit.
— Cand v-am vazut coborand din masina, am crezut ca Dan v-a trimis.
— De ce?
— Pentru ca va vazusem impreuna in fotografii.
Atunci am inteles de ce ma recunoscuse dupa 12 ani.
Fotografia fusese facuta la spital
— Cine a facut-o?
— Mama mea.
— De ce?
— Venise intre timp la spital. V-a vazut afara, langa masina.
— Si mi-a facut o fotografie?
— Nu dumneavoastra. Voia sa fotografieze intrarea spitalului pentru sora mea, ca sa stie unde sa vina. Ati aparut intamplator in cadru.
Asta explica fotografia.
Dar nu explica documentul fals.
— Si numele meu de pe certificat?
Corina a oftat.
— Asta s-a intamplat mult mai tarziu.
Dan refuzase ani intregi sa-si recunoasca baiatul
Ii trimitea bani Corinei.
Uneori o suna.
Il vazuse pe Andrei de cateva ori.
Dar nu voia ca sotia lui sa afle.
— Acum trei ani i-am spus ca nu mai accept, a continuat Corina.
— Ce?
— Sa apara si sa dispara cand vrea. Andrei incepuse sa puna intrebari.
— Si?
— Dan mi-a spus ca nu poate sa-i spuna adevarul.
— De ce?
— Pentru ca intre timp viata lui se schimbase.
Stiam.
Dan ajunsese director regional intr-o companie mare.
Eu nu-l mai vazusem de cativa ani.
Ne indepartaseram.
Mai vorbeam de sarbatori.
Atat.
Atunci Corina facuse documentul fals
— Am vrut sa-l sperii.
— Folosind numele meu?
— Da.
— De ce tocmai eu?
— Pentru ca dumneavoastra erati singurul om despre care stiam sigur ca Dan nu voia sa afle adevarul.
M-am ridicat.
— Stati putin. De ce eu?
Corina s-a uitat la mine.
— Pentru ca va era frica sa nu aflati.
— Mie?
— Da.
— De ce?
— Pentru ca sotia lui Dan era sora dumneavoastra.
Am incremenit.
Atunci am inteles
Cristina.
Sora mea mai mica.
Femeia cu care Dan fusese casatorit 14 ani.
Mama ne crescuse singura.
Eu fusesem intotdeauna foarte protector cu Cristina.
Dan stia asta.
Stia ca, daca aflam ca o inselase si ca avea un copil cu alta femeie, prietenia noastra se termina in secunda aceea.
— De asta mi-ati pus numele pe hartie?
— I-am trimis fotografia documentului si i-am spus ca, daca nu ii spune adevarul lui Andrei, il voi cauta pe Mihai.
— Si?
— A venit la mine in aceeasi seara.
— Ce a facut?
— M-a rugat sa nu va contactez.
Am simtit o furie cum nu mai simtisem de ani intregi
— Sora mea stie?
Corina a tacut.
— V-am intrebat daca sora mea stie.
— Nu stiu.
— Cum adica?
— Dan mi-a spus ca i-a marturisit inainte de divort.
Cristina si Dan divortasera cu patru ani in urma.
Motivul pe care il stiam eu?
„Nu ne mai intelegem.”
Atat.
Niciodata sora mea nu-mi spusese ca exista alta femeie.
Cu atat mai putin un copil.
Am sunat-o pe Cristina chiar de acolo
A raspuns dupa cateva secunde.
— Ce faci?
— Cristina, trebuie sa te intreb ceva.
— Ce s-a intamplat?
— Cine este Andrei?
La celalalt capat s-a facut liniste.
Nu mai aveam nevoie de raspuns.
— Stiai.
Sora mea a inceput sa planga.
— De unde ai aflat?
— Sunt cu mama lui.
— Cu Corina?
Am inchis ochii.
— Deci stiai si cum o cheama.
— Mihai…
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru ca era viata mea.
— Dan era cel mai bun prieten al meu.
— Tocmai de aceea.
Cristina aflase adevarul inainte de divort
Dan ii marturisise dupa ce Corina il amenintase ca ma va cauta.
Sora mea il parasise.
Dar imi ascunsese motivul.
— Stiam ce ai fi facut, mi-a spus.
— Ce as fi facut?
— Te-ai fi dus dupa el. V-ati fi certat. Ai fi facut din durerea mea razboiul tau.
Am tacut.
Poate avea dreptate.
— Si copilul?
— Copilul nu avea nicio vina.
— L-ai cunoscut?
— Da.
Am ramas surprins.
— Cand?
— Acum doi ani.
Sora mea il cunoscuse pe Andrei
Nu pentru Dan.
Pentru propria ei liniste.
Voise sa vada copilul care fusese, fara sa stie, parte din destramarea casniciei ei.
— Si ce ai simtit?
Am intrebat-o.
Cristina a tacut putin.
— Nimic din ce credeam ca o sa simt.
— Adica?
— Am vazut un copil. Atat. Nu un vinovat.
Dar de ce ma cautase Corina tocmai acum?
Am pus telefonul jos si m-am intors spre ea.
— Tot nu mi-ati explicat de ce dupa 12 ani v-ati urcat in taxiul meu.
Corina s-a asezat.
— Pentru ca Andrei a gasit documentul.
Am simtit un gol in stomac.
— Cel cu numele meu?
— Da.
— Si crede ca sunt tatal lui?
— De trei zile, da.
Am ramas fara cuvinte.
— De ce nu i-ati spus imediat adevarul?
— Pentru ca nu ma crede.
— Faceti un test cu Dan.
Corina si-a coborat privirea.
— Dan refuza.
A doua zi l-am sunat pe Dan
Nu mai vorbisem cu el de aproape un an.
A raspuns vesel.
— Batrane, ce surpriza!
— Trebuie sa vorbim despre Andrei.
A tacut.
— Cine ti-a spus?
— Nu conteaza.
— Mihai, asculta…
— Nu. Tu ma asculti. Copilul crede ca eu sunt tatal lui din cauza unei prostii facute de voi, iar tu refuzi sa-i spui adevarul?
— Este complicat.
— Nu este. Are 12 ani si merita sa stie cine este tatal lui.
— Nu te baga.
Am ras.
— Numele meu este pe hartia pe care a gasit-o. M-ati bagat deja.
Dan a acceptat pana la urma
Nu pentru mine.
Nu pentru Corina.
Pentru ca Cristina l-a sunat si ea.
I-a spus un singur lucru:
— Ai mintit destui adulti. Nu-l minti si pe copil.
Cateva saptamani mai tarziu, lucrurile au fost lamurite.
Dan si-a asumat in fata baiatului ceea ce refuzase ani intregi sa faca.
Eu nu eram tatal lui.
Nu fusesem niciodata.
Fusesem doar omul care, dintr-o intamplare, ii dusese mama la spital in noaptea in care venise pe lume.
L-am cunoscut si eu pe Andrei
Corina m-a intrebat inainte daca sunt de acord.
Am spus da.
Baiatul s-a uitat la mine si prima intrebare a fost:
— Dumneavoastra sunteti soferul?
Am zambit.
— Eu sunt.
— Mama spune ca daca nu opreati atunci, poate ma nasteam in masina.
— Atunci ma bucur ca am oprit.
A ras.
Si atat.
Nicio scena dramatica.
Nicio imbratisare ca in filme.
Doar un baiat care aflase, in sfarsit, adevarul.
Fotografia este acum la mine
Corina mi-a dat-o.
Cea facuta in fata spitalului, cu mine langa masina firmei.
Pe spate inca scrie:
„Mihai – august 2014.”
Uneori ma uit la ea si ma gandesc cat de putin stim despre oamenii pe langa care trecem.
In ziua aceea crezusem ca ajutasem o femeie necunoscuta si apoi imi vazusem de drum.
Doisprezece ani mai tarziu, aceeasi femeie s-a urcat in taxiul meu.
Nu intamplator.
Ma cautase.
Iar geanta pe care a lasat-o pe bancheta din spate a deschis un secret pe care cel mai bun prieten al meu si propria mea sora il tinusera departe de mine ani intregi.
Uneori nu obiectul uitat intr-o masina este cel pe care trebuie sa-l inapoiezi. Uneori este un adevar care trebuia sa ajunga la cineva cu ani in urma.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.