Abia mai tarziu am aflat ce se intamplase cu adevarat in ziua accidentului si de ce Daniel ii spusese Sofiei ca exista un lucru pe care nu avusese niciodata curajul sa i-l marturiseasca.
Povestea nu s-a terminat in dimineata aceea, la casa mea de marcat.
Din contra.
Cred ca atunci a inceput partea pe care n-am uitat-o niciodata.
Sambata urmatoare am ajuns la serviciu putin inainte de ora noua.
Fara sa vreau, pe la zece am inceput sa ma uit spre intrare.
O asteptam pe Sofia.
A aparut la 10 si cateva minute.
Dar de data aceasta nu era singura.
Daniel mergea langa ea.
Impingea caruciorul.
Sofia ii spunea ceva, iar el radea.
Daca nu as fi stiut povestea, as fi crezut ca sunt mama si fiu.
De data aceasta, in carucior nu mai erau cate doua
Sofia a pus produsele pe banda.
Trei iaurturi.
Trei mere.
Trei cornuri.
Si doua paini mai mari.
M-am uitat la ea.
— Vad ca v-ati tinut de cuvant.
A zambit.
— Astazi suntem trei.
Daniel a lasat privirea in jos.
— Mama vine la dumneaei la masa.
— Pentru prima data, a completat Sofia.
Am observat ca Daniel nu parea la fel de fericit ca ea.
Era nelinistit.
— E totul bine? l-am intrebat.
S-a uitat la Sofia.
— Sper.
Sofia i-a pus mana pe brat.
— O sa fie.
Au platit si au plecat.
Am crezut ca povestea se indrepta spre un final frumos.
M-am inselat.
In sambata urmatoare, Sofia n-a venit
Nici Daniel.
Mi-am spus ca poate aveau altceva de facut.
Dar nu au venit nici sambata urmatoare.
Dupa atatia ani petrecuti la casa, te obisnuiesti cu oamenii.
Cand unul dintre clientii care vin mereu dispare, observi.
In a treia saptamana, Daniel a intrat singur.
L-am recunoscut imediat.
Avea ochii obositi.
A luat cateva lucruri si a venit la casa mea.
— Buna ziua.
— Buna. Doamna Sofia este bine?
A ezitat.
— Da.
— N-am mai vazut-o.
— Nu mai vrea sa vina.
Am ramas surprinsa.
— S-a intamplat ceva?
Daniel a privit oamenii din spatele lui.
— Nu pot sa va povestesc aici.
N-am insistat.
Dar inainte sa plece mi-a spus:
— I-am spus adevarul.
Atat.
N-am inteles despre ce vorbea
Pana intr-o dupa-amiaza cand Sofia a aparut in magazin.
Era singura.
Nu avea carucior.
Nici sacosa.
A venit direct la mine.
— Cand termini?
— La patru.
— Te astept la cafeneaua de peste drum.
Am privit-o surprinsa.
— S-a intamplat ceva?
— Da.
Apoi a plecat.
La patru si zece minute eram in cafenea.
Sofia statea la o masa langa geam.
M-am asezat in fata ei.
— Daniel mi-a spus ca v-a marturisit ceva.
Sofia a dat din cap.
— Da.
— Despre accident?
— Despre Gheorghe.
In ziua accidentului, Daniel nu il vazuse prima data pe Gheorghe
Asta fusese prima surpriza.
— Se cunosteau? am intrebat.
— Nu chiar.
— Atunci?
Sofia si-a strans mainile in jurul cestii.
— Daniel il vazuse de mai multe ori.
— Unde?
— La atelier.
Gheorghe fusese mecanic auto aproape 40 de ani.
Chiar si dupa pensionare mai trecea pe la atelierul unui fost coleg.
Ii placea sa stea de vorba cu oamenii.
Sa mai dea un sfat.
Sa mai puna mana pe cate o unealta.
Daniel isi reparase masina acolo de cateva ori.
— Gheorghe il tinea minte, a spus Sofia. Daniel pe el, nu.
— Si ce schimba asta?
— Asculta.
Cu doua zile inainte de accident, Daniel fusese din nou la atelier
Masina avea o problema la frane.
Nu grava.
Dar suficienta cat mecanicul sa-i spuna sa nu amane reparatia.
Gheorghe fusese acolo.
Il auzise.
— I-a spus si el sa lase masina in service, a continuat Sofia.
— Si Daniel n-a lasat-o?
— Nu.
— De ce?
— Avea nevoie de ea pentru serviciu. A spus ca revine luni.
Accidentul avusese loc sambata.
Am simtit ca incep sa inteleg.
— Deci franele…
— Au functionat.
M-am oprit.
— Atunci?
— Asta este partea pe care Daniel a ascuns-o.
Gheorghe traversase neregulamentar
Asta scria si in actele accidentului.
Aparuse dintre doua masini parcate.
Daniel nu avea viteza mare.
Nu consumase alcool.
Nu vorbea la telefon.
Expertiza stabilise ca accidentul fusese imposibil de evitat in conditiile respective.
Cel putin asta stiuse Sofia.
— Dar Daniel mi-a spus ca exista cateva secunde despre care nu a povestit nimanui.
— Ce secunde?
Sofia si-a ridicat ochii spre mine.
— L-a recunoscut.
— Pe Gheorghe?
— Da.
— Inainte sa-l loveasca?
— Cu o secunda sau doua inainte.
Nu intelegeam.
— Si?
— Cand a pus piciorul pe frana si l-a vazut pe Gheorghe in fata masinii, si-a amintit ce ii spusese la atelier.
„Lasa masina aici. Nu te juca cu franele.”
Daniel traise un an cu aceeasi intrebare
Daca ar fi lasat masina la reparat, s-ar mai fi intamplat accidentul?
Expertiza spunea ca da.
Chiar si cu frane perfecte, distanta fusese prea mica.
Dar pentru Daniel nu conta.
In mintea lui exista permanent acel „daca”.
Daca asculta.
Daca nu lua masina.
Daca pleca cinci minute mai tarziu.
Daca Gheorghe traversa cu zece secunde mai devreme.
— De asta a renuntat la condus? am intrebat.
— Da.
— Si de asta nu putea sa va priveasca?
Sofia a dat din cap.
— Credea ca mi-a omorat sotul dupa ce sotul meu incercase sa-l protejeze.
Dar mai era ceva
— Atunci de ce sunteti suparata pe el?
Sofia a privit pe geam.
— Pentru ca nu mi-a spus asta de la inceput.
— V-ar fi schimbat cu ceva parerea?
— Nu stiu.
A ramas tacuta.
— Cand am inceput sa merg la el, am crezut ca incerc sa-l ajut sa se ierte.
— Si?
— Acum am aflat ca el stia ceva despre ultimele zile ale lui Gheorghe pe care eu nu stiam.
— Ce anume?
Sofia si-a sters o lacrima.
— In ziua in care Daniel fusese la atelier, Gheorghe ii spusese ca sambata avea sa-mi cumpere ceva.
— Ce?
— Un cadou.
In ziua accidentului era aniversarea lor
41 de ani de casnicie.
Gheorghe plecase de acasa spunand ca merge pana la piata.
Sofia crezuse ca atat.
Nu stiuse ca voia sa treaca si pe la un magazin din apropiere.
— Daniel stia?
— Gheorghe ii spusese la atelier. Se lauda ca dupa 41 de ani inca ii cumpara flori nevestei.
Sofia a zambit printre lacrimi.
— Asa era el. Spunea tuturor.
Cadoul nu fusese gasit niciodata
Dupa accident, lucrurile lui Gheorghe ajunsesera la Sofia.
Portofelul.
Cheile.
Telefonul.
O sacosa cu cateva cumparaturi.
Niciun cadou.
— Poate nu apucase sa-l cumpere, am spus.
— Asa am crezut.
— Si nu?
Sofia si-a deschis geanta.
A scos o cutiuta mica.
A pus-o pe masa.
— Daniel mi-a dat-o duminica trecuta.
Am privit-o.
— De unde o avea?
Daniel o gasise langa masina in ziua accidentului
Cutiuta cazuse din buzunarul lui Gheorghe.
In haosul de dupa impact, Daniel o ridicase.
— De ce nu v-a dat-o atunci?
— Spune ca nici el nu stie.
— A pastrat-o un an?
— Da.
— De ce?
Sofia a oftat.
— Pentru ca ii era rusine. Pentru ca ii era frica. Pentru ca in mintea lui cutia asta era dovada ca Gheorghe se ducea sa-mi faca o bucurie cand el l-a lovit.
Am privit cutia.
— Ce este inauntru?
Sofia a impins-o spre mine.
— Deschide.
Inauntru era o verigheta
Nu una noua.
Era verigheta Sofiei.
— Nu inteleg.
— Cu o luna inainte de accident mi se rupsese.
Gheorghe o luase fara sa-i spuna si o dusese la reparat.
In ziua aniversarii lor mersese sa o ridice.
In cutie era si un biletel.
Scrisul lui Gheorghe.
Doar cateva cuvinte:
„Sa mai tina inca 41.”
N-am stiut ce sa spun.
Sofia a inchis cutia.
— Asta mi-a ascuns Daniel.
Am intrebat-o daca il putea ierta
Sofia s-a uitat surprinsa la mine.
— Pentru accident?
— Pentru ca a pastrat cutia.
A ramas cateva secunde pe ganduri.
— Nu stiu daca am ce sa iert.
— Sunteti suparata.
— Sunt.
— Atunci?
— Sunt suparata pentru ca am pierdut un an in care as fi putut avea din nou verigheta mea.
Apoi a adaugat:
— Dar el a pierdut acelasi an pedepsindu-se singur.
In sambata urmatoare au venit din nou impreuna
Putin dupa ora zece.
Sofia impingea caruciorul.
Daniel mergea langa ea.
Am observat imediat mana stanga a femeii.
Purta verigheta.
Cand a ajuns la casa, am zambit.
— Va sta bine.
Sofia s-a uitat la deget.
— Mi-a lipsit.
Daniel n-a spus nimic.
Parea inca stingher.
Sofia l-a impuns usor cu cotul.
— Pune si cafeaua.
— Avem acasa.
— Aia nu-ti place.
Daniel a luat un pachet de cafea si l-a pus pe banda.
Am zambit.
Erau din nou doua paini.
Doua iaurturi.
Doua mere.
Dar de data aceasta am inteles ceva.
Sofia nu cumpara pentru doi pentru ca nu putea sa-i dea drumul lui Gheorghe
Cumpara pentru doi pentru ca, dupa moartea lui, alesese sa nu ramana singura cu ura.
Iar Daniel nu venea langa ea ca sa-i ia locul sotului.
Nimeni nu putea face asta.
Venea pentru ca doi oameni legati de aceeasi zi cumplita gasisera o cale sa mearga mai departe fara sa se distruga unul pe celalalt.
Au continuat sa vina aproape in fiecare sambata.
Uneori impreuna.
Alteori Sofia venea singura.
Dar cumparaturile ramaneau aceleasi.
Doua paini.
Doua iaurturi.
Doua mere.
Intr-o zi am intrebat-o daca nu i se pare ciudat
— Ce anume?
— Ca omul pe care poate ati avut cele mai multe motive sa-l urati a ajuns omul caruia ii duceti mancare in fiecare saptamana.
Sofia a zambit.
— Mama, la varsta mea am invatat ceva.
— Ce?
A pus cele doua mere in sacosa.
— Daca omul din fata ta a gresit fara sa vrea si il vezi ca se caieste in fiecare zi, la un moment dat trebuie sa hotarasti ce vrei sa faci cu durerea ta.
Am ramas tacuta.
Sofia si-a luat sacosa.
— Poti s-o porti pana mori sau poti face ceva bun din ea.
Apoi a zambit.
— Eu am ales sa cumpar doua paini.
Si a plecat.
De atunci, de fiecare data cand vad pe cineva punand doua produse identice pe banda, ma gandesc la Sofia.
La Gheorghe.
La Daniel.
Si la verigheta reparata pe care un barbat o tinuse ascunsa un an pentru ca nu avusese curajul sa priveasca in ochi femeia careia ii murise sotul in fata masinii lui.
Uneori iertarea nu inseamna sa uiti ce s-a intamplat. Inseamna doar sa refuzi ca o singura zi cumplita sa distruga si toate zilele care au mai ramas.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.