Am servit piftia cumpărată din magazin, care tremura exact așa cum tremura Maxim în fața șefului său. Am mai pus pe masă un munte de cartofi fierți și o pulpă de porc uriașă, grasă, rumenită, care arăta de parcă porcul murise natural, din cauza propriei importanțe. Fără delicatese. Fără aranjamente elegante. Fără inele pentru șervețele. Tradițional, exact cum mi se ceruse.
Au sosit oaspeții. Domnul Victor Ionescu, un bărbat sobru, cu ochelari subțiri și privire de om care observă tot, s-a uitat surprins la capotul meu floral, dar nu a spus nimic. Maxim s-a înroșit atât de tare, încât aproape se confunda cu tapetul vișiniu din sufragerie.
„Poftiți la masă, dragi oaspeți!”, am spus eu pe un ton vesel, ca o mătușă venită direct de la o nuntă de la țară.
Cina a început. Maxim încerca să întrețină o conversație serioasă, dar tensiunea din cameră atârna deasupra mesei ca un topor. Vorbea despre „optimizarea fluxurilor de lucru prin redistribuirea resurselor”, folosind cuvinte pe care era evident că nu le stăpânea până la capăt.
„Maxim, iartă-mă”, l-a întrerupt domnul Victor Ionescu cu blândețe, „dar dacă redistribuim fluxul de lucru așa cum sugerezi tu, pierdem contractul cu partenerii externi. Oana, tu ce părere ai? Am auzit că ești analist financiar senior la o firmă destul de serioasă.”
Acela a fost momentul adevărului.
Maxim a înlemnit.
Ochii lui mi-au transmis un ordin clar: taci.
Eu am zâmbit larg și m-am uitat la soțul meu cu un devotament impecabil.
„Vai, domnule Ionescu, serios acum!”, am exclamat, făcând un gest modest din mână. „Ce să știu eu? În familia noastră, toate problemele inteligente sunt gestionate de Maxim. El este vectorul. Eu sunt doar mediul. Treaba mea este să fierb cartofi și să-mi ascult soțul. Mi-a spus să nu mă implic în chestiuni atât de complicate. Zice că stresul strică pielea unei femei.”
Domnul Ionescu s-a înecat ușor cu un cartof. Colegii lui Maxim au schimbat priviri între ei.
Maxim a pălit. O picătură de transpirație i s-a prelins încet pe frunte.
„Nu, serios”, am continuat eu, intrând tot mai bine în rol. „Maxim spune că deciziile lui funcționează la nivel de profituri mari, nu la nivelul unor rapoarte modeste ca ale mele. Apropo, Maxim, spune-i domnului Ionescu despre ideea ta de a înlocui softul actual cu… cum îi spuneai tu? Excel în cloud?”
Aceea a fost lovitura finală. Ideea cu Excelul fusese cea mai rușinoasă inițiativă a lui Maxim, una de care râsese tot biroul, deși acasă o prezentase ca pe o viziune genială.
„Maxim?”, a spus domnul Ionescu, scoțându-și ochelarii și privindu-l pe soțul meu ca pe o insectă rară, dar complet inutilă. „Chiar ai propus asta?”
„Eu… a fost doar o ipoteză”, a mormăit Maxim. Încerca să-și salveze aparențele, dar fața lui aluneca deja spre farfuria cu piftie. „Oana a înțeles greșit.”
„Cum să înțeleg greșit, dragule?”, am întrebat eu inocentă. „Aseară ai petrecut aproape o oră explicându-mi că toți din conducere sunt niște fosile depășite și că tu ești singurul vizionar de acolo. Eu nu m-am certat. Am dat din cap.”
Maxim a sărit de pe scaun, a lovit sosiera cu cotul, iar un sos gros și roșu s-a întins încet pe fața de masă, înaintând hotărât spre pantalonii lui. Arăta ca un căpitan de vapor care tocmai își izbise singur nava de aisberg.
Oaspeții au plecat douăzeci de minute mai târziu, invocând treburi urgente. La ieșire, domnul Victor Ionescu mi-a strâns mâna și mi-a spus:
„Doamnă Oana, dacă vă săturați vreodată să fierbeți cartofi, avem un post liber de coordonator pe strategie în departamentul meu. Aveți un talent aparte de a pune lucrurile la locul lor.”
Când ușa s-a închis, Maxim s-a întors spre mine. Tremura de furie.
„Tu… tu m-ai distrus! Ai făcut-o intenționat! M-ai făcut să par un idiot!”
„Eu?”, am spus sincer surprinsă, scoțându-mi capotul absurd. „Maxim, toată seara am făcut exact ce mi-ai cerut. Nu m-am certat. Mi-am ținut părerile pentru mine. Ți-am creat decorul perfect. Dacă în decorul acela ai arătat ca un idiot, poate problema nu era rama, ci tabloul din interior.”
A deschis gura, gata să înceapă o tiradă, dar am ridicat o mână.
„Și acum, dragule, ascultă-mă bine. Te rog, nu te certa. Creierul meu are nevoie de o pauză de la prostiile tale. Lucrurile tale sunt deja împachetate. Valiza este pe hol. De acum, vectorul tău este îndreptat spre apartamentul mamei tale din Berceni. Acolo perdelele sunt, probabil, trase cum trebuie și nimeni nu o să-ți distorsioneze autoritatea.”
„N-ai avea curajul… Sunt soțul tău!”
„Mi-ai fost soț cât timp mi-ai fost partener. În clipa în care ai decis să devii stăpân, ai uitat un detaliu important: tronul tău era așezat în apartamentul meu.”
L-am privit de la fereastră cum își urca valiza într-un taxi. Nu eram tristă. Mă simțeam ușoară. Apartamentul mirosea a libertate și puțin a friptură de porc, dar pentru partea a doua era suficient să deschid geamurile.
Nu uitați, fetelor: nu vă certați niciodată cu un bărbat care se crede mai deștept decât voi. Dați-vă doar un pas înapoi și oferiți-i suficient spațiu să se lovească singur de realitate.
Sunetul unei coroane căzând pe podea este cea mai dulce muzică pe care o poate auzi o femeie.