Am rămas nemișcat câteva secunde.
Chelnerul se uita la mine de parcă aștepta să înțeleg.
Dar nu înțelegeam nimic.
— „Ce am început?” am întrebat din nou.
A ezitat.
Apoi a spus încet:
— „Ați spus că reveniți să vorbiți cu ea.”
Mi s-a strâns stomacul.
— „Cu cine?”
S-a uitat spre o masă din colț.
Am întors capul.
O femeie stătea acolo.
Singură.
Se uita direct la mine.
Ca și cum mă aștepta.
Am simțit cum mi se face frig.
— „O cunosc?” am șoptit.
Chelnerul nu a răspuns.
A făcut doar un pas în spate.
— „Ați stat cu ea aproape o oră aseară.”
Am început să merg spre masă.
Fiecare pas era greu.
Femeia nu-și lua ochii de la mine.
Când am ajuns, nu m-a întrebat nimic.
A spus doar:
— „Ai venit.”
Vocea ei era calmă.
Prea calmă.
— „Nu știu cine ești,” am spus direct.
Nu a părut surprinsă.
A dat ușor din cap.
— „Mă așteptam.”
Mi s-a făcut rău.
— „Ce am făcut aseară?”
A oftat.
— „Ai spus că vrei să închizi tot.”
Inima mi-a luat-o razna.
— „Ce înseamnă asta?”
S-a aplecat ușor spre mine.
— „Că nu mai vrei să trăiești viața ta.”
Am rămas fără aer.
— „Și… tu?”
A zâmbit.
Nu cald.
Nu rece.
Doar… sigur.
— „Eu sunt cea care te ajută.”
Am simțit că nu mai pot respira.
— „Cu ce?”
A scos un plic din geantă.
L-a pus pe masă.
— „Cu ce ai cerut aseară.”
Mâinile îmi tremurau când l-am deschis.
Înăuntru erau acte.
Copii.
Contracte.
Un nume.
Nu al meu.
Fotografia… a mea.
Am ridicat privirea.
— „Ce e asta?”
A răspuns simplu:
— „Viața ta nouă.”
Am simțit cum totul se prăbușește în mine.
— „Nu… nu îmi amintesc…”
A dat din cap.
— „Ai spus că e mai bine așa.”
— „Mai bine pentru cine?”
A tăcut o secundă.
Apoi:
— „Pentru tine.”
Am închis ochii.
Fragmente au început să apară.
Discuția.
Presiunea.
Datoriile.
Oamenii.
Frica.
Și dorința aia clară:
să dispar.
Am deschis din nou ochii.
— „Și dacă nu mai vreau?”
Pentru prima dată, expresia ei s-a schimbat.
— „Nu mai e vorba de ce vrei acum.”
Mi s-a făcut frig.
— „De ce?”
S-a uitat direct la mine.
— „Pentru că aseară nu doar că ai cerut să dispari…”
A făcut o pauză.
— „Ai plătit pentru asta.”
Liniște.
Greu de dus.
Am privit din nou actele.
Numele.
Viața.
Totul pregătit.
Totul gata.
Am ridicat încet privirea.
— „Și dacă plec?”
A răspuns fără ezitare:
— „Atunci nimeni nu o să te mai caute vreodată.”
Am rămas acolo.
Cu două vieți în față.
Una pe care o știam.
Și una pe care nu mi-o aminteam.
Am împins încet plicul înapoi spre ea.
— „Mai am o întrebare.”
A dat din cap.
— „Spune.”
Am înghițit în sec.
— „Dacă plec… ce rămâne în urma mea?”
S-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— „Exact ce ai vrut aseară.”
Am simțit că mă prăbușesc.
— „Și anume?”
A zâmbit ușor.
— „Nimic.”
Am rămas mult timp la masă.
Apoi m-am ridicat.
Am luat plicul.
Și am plecat.
Nu pentru că eram sigur.
Ci pentru că, pentru prima dată…
nu mai aveam nimic de pierdut.
Această poveste este o ficțiune creată în scop narativ. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.