Am cunoscut-o pe tanti Elena în urmă cu câțiva ani. Locuia singură, la etajul doi, și o vedeam des pe scară. Nu vorbeam mult. Doar un „bună ziua” spus de fiecare dată.
Într-o dimineață, m-a oprit în fața blocului.
— „Mă ajuți cu ceva?”
Avea în mână un card.
— „Nu mă descurc la bancomat. Îmi scoți niște bani?”
Am ezitat o secundă. Apoi i-am spus că da.
Mi-a întins cardul și mi-a spus PIN-ul fără nicio reținere.
— „Ia și pentru tine dacă ai nevoie,” a adăugat.
Am zâmbit stânjenit și am plecat spre bancomat.
Când am introdus cardul și am văzut suma… am încremenit.
Era mult mai mare decât mă așteptam. Mult prea mare pentru cineva care trăia atât de simplu.
Am scos telefonul să o sun.
Nu a răspuns.
Am mai încercat o dată.
Nimic.
M-am întors în grabă spre bloc.
Ușa ei era întredeschisă.
Am intrat.
Liniștea dinăuntru nu era normală.
— „Tanti Elena?”
Nimic.
Am făcut câțiva pași și am văzut-o.
Stătea pe canapea, cu ochii închiși, nemișcată.
Am știut imediat.
Am lăsat cardul pe masă și am făcut un pas înapoi.
Și atunci am observat plicul.
Era pe masă.
Cu numele meu scris pe el.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
Înăuntru era o foaie scrisă de mână.
„Știu că o să vii prima.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
„Nu am vorbit cu nimeni în ultimii ani, dar tu m-ai salutat mereu.”
Am continuat să citesc.
„Banii nu sunt pentru mine. Pentru mine nu mai contează de mult.”
Am închis ochii o clipă.
„Dar vreau să fie pentru cineva care încă vede oamenii.”
M-am așezat pe scaun.
Nu mai puteam să mă mișc.
Ultimul rând era scris mai apăsat:
„Dacă ai citit asta, înseamnă că eu nu mai sunt.”
Am rămas acolo mult timp.
Nu știu cât.
Minute. Poate mai mult.
Aveam telefonul în mână.
Dar nu aveam pe cine să sun.
Nu exista nimeni.
Nicio rudă.
Niciun număr.
Nimic.
Și atunci am înțeles ceva care m-a lovit mai tare decât orice:
dacă nu veneam în ziua aceea…
poate nimeni nu ar fi știut că a murit.
Am ieșit din apartament și am chemat ambulanța.
Au venit repede.
Au pus întrebări.
Am răspuns mecanic.
Câteva zile mai târziu, m-au sunat din nou.
Nu apăruse nimeni.
Nicio familie.
Nicio cerere.
Nimeni care să întrebe de ea.
Doar eu.
Am fost singurul care a mers la înmormântare.
Simplă.
Liniștită.
Fără flori multe.
Fără oameni.
După aceea, am rămas o vreme în fața blocului.
Privind spre geamul ei.
Era închis.
Gol.
De atunci, nu mai trec pe lângă oameni fără să-i salut.
Pentru că uneori…
un „bună ziua” poate fi singurul lucru pe care îl mai aude cineva într-o zi.
Această poveste este o ficțiune creată în scop narativ. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.