Era slăbită. Mult mai slăbită decât îmi imaginasem.
Stătea pe un scaun vechi, în bucătăria care nu se schimbase aproape deloc. Pereții, cândva albi, erau acum gălbui. Pe masă, o cană ciobită și un borcan cu zahăr aproape gol. Nimic în plus. Nimic nou.
M-a privit și mi-a zâmbit. Un zâmbet liniștit, fără cereri, fără reproșuri.
— Ai venit, a spus încet.
Atât. Niciun dram de dramă.
Abia atunci am început să văd detaliile. Haina subțire, deși era frig. Pantofii tociți. Plicurile împrăștiate pe masă, cu ștampila spitalului județean.
— Cum te simți? am întrebat mecanic, din obișnuința de medic.
— Sunt bine, a răspuns imediat. Prea repede.
M-a poftit să iau loc. Aerul mirosea a ceai ieftin și a pastile. Mi s-a strâns pieptul într-un fel pe care nu-l simțeam la muncă. Era altceva. Mai personal. Mai dureros.
— Mai lucrezi la magazin? am întrebat.
— Nu. M-am lăsat.
A urmat o tăcere grea. Am știut că adevărul stătea acolo, nevăzut.
M-am ridicat și am deschis ușa camerei din spate. Fosta mea cameră de copil. Patul era gol. Pe noptieră, o cutie de medicamente. Le-am recunoscut imediat. Nu aveam nevoie de investigații.
— De când? am întrebat încet.
Privirea i-a coborât.
— De aproape un an.
Un an. Eu, medic. Eu, fratele ei. Și nu știam nimic.
Mi-au venit în minte amintiri vechi. Ea, venind acasă obosită, punând mâncare pe masă. Manualele mele noi. Pantofii ei vechi. Vocea ei calmă spunând mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
— De ce nu mi-ai spus?
A oftat.
— Pentru că aveai drumul tău. Pentru că erai sus. Pentru că… m-ai făcut să cred că sunt un nimeni.
Cuvintele mele. Spuse cândva fără să mă gândesc. Întoarse acum împotriva mea.
Am stat mult timp fără să vorbim. Apoi mi-a spus tot. Vânduse ce mai avea. Trăia dintr-o pensie mică de boală. Nu voia compasiune. Doar pace.
În noaptea aceea n-am dormit. Am rămas în bucătărie, privind pereții. Am înțeles, prea târziu, că drumul meu fusese construit pe efortul ei.
Dimineața, am sunat la spital și mi-am luat concediu. Am dus-o la investigații. Am vorbit cu colegi. Am rezolvat acte. Am adus mâncare. Am plătit facturi. Am reparat lucruri.
Dar nimic n-a fost mai greu decât să spun:
— Iartă-mă. Am fost orb. Nu mai bun. Doar orb.
A zâmbit ușor.
— Știam că într-o zi o să vezi.
Tratamentul a fost lung. Au fost zile în care speranța părea aproape și altele în care oboseala ne îngenunchea. Dar nu a mai fost singură. De data asta, eu am rămas.
După luni de luptă, într-o dimineață simplă, stăteam amândoi pe banca din fața casei. Soarele încălzea ușor.
— Știi, a spus ea, nu m-am simțit niciodată un nimeni. Doar foarte obosită.
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine și altceva se așază la loc.
Astăzi, când intru într-un salon de spital, nu mai văd doar fișe și diagnostice. Văd oameni care au fost sprijin pentru alții. Oameni care au ales să ducă greul, ca alții să poată urca.
Și știu sigur acum:
nu toți cei care ajung sus au urcat singuri.
Unii află prea târziu cine i-a ținut în picioare.
⸻
Notă narativă:
Această poveste este o creație literară, inspirată din realități emoționale, dar ficționalizată. Personajele, situațiile și detaliile au fost modificate pentru a proteja intimitatea. Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare.