Mirosul de cafea scumpă și muzica ambientală din mall-ul de sticlă acopereau complet amintirea urletului utilajelor care funcționau aici acum treizeci de ani. Era sâmbătă seară, iar intrarea principală era locul de paradă pentru cei care conduceau mașini ce costau cât o fabrică întreagă. Nea Costel, fostul maistru principal, stătea lângă barieră cu o mapă veche în mână, așteptând un semn de omenie care nu mai venea.
Liniștea lui a fost tăiată de scârțâitul roților unei limuzine albe care a oprit brusc, forțându-l să se retragă pe trotuarul crăpat. Din mașină a coborât „patronul”, un tânăr care nu știa ce înseamnă să ai palmele bătătorite de muncă, dar știa exact cum să umilească un om. „Ce cauți aici, moșule? Iar vii cu cerșitul? Vezi că aici e proprietate privată, nu azil de bătrâni! Mișcă-te că-mi sperii clienții!” a urlat el, făcând semn pazei să intervină.
Bătrânul n-a cerut milă. S-a îndreptat de spate, a deschis mapa și a scos o foaie de hârtie albastră-verzuie, păstrată într-o folie de plastic curată. Era un cupon de privatizare original, dar nu unul oarecare. Avea seria 0001 și purta o ștampilă de la Cadastru pe care scria „Inalienabil”. S-a apropiat de capota sclipitoare a mașinii și i-a pus hârtia sub ochi.
„Băiatule, vezi semnătura asta? E a tatălui tău, din noaptea când a semnat gajul pentru utilajele pe care le-a vândut la turci ca să-ți cumpere ție prima mașină,” a șoptit nea Costel. „Dar utilajele alea erau gajate cu pământul de sub ele, care mi-a fost dat mie de stat în 1991 pentru invenția brevetată la secția de montaj. Tatăl tău a falsificat actele de vânzare, dar n-a putut falsifica registrul original pe care eu l-am salvat din incendiu.”
Milionarul a vrut să sune la poliție, dar când a văzut seria cuponului și a realizat că acea hârtie era singura care lipsea din dosarul lui de succesiune pentru a putea vinde mall-ul către investitori, i-a căzut telefonul din mână. Fără acea semnătură, el nu era proprietar, ci doar un administrator care risca pușcăria pentru uz de fals.
„Dacă nu-mi dai adeverința de grupă pe care mi-o datorezi și nu le plătești oamenilor restanțele de acum treizeci de ani, diseară hârtia asta ajunge la Parchet,” a mai spus bătrânul, luându-și cuponul înapoi. „Așa că mai ușor cu mândria pe pământul meu.”
Afaceristul a albit la față, realizând că tot imperiul lui de sticlă se sprijină pe o foaie veche de hârtie din buzunarul unui om pe care tocmai îl numise „istorie”.