Zgomotul roților care mușcau din bordură a tăiat liniștea cartierului. Noroiul a zburat peste tot, pătând haina veche, dar curată, a bătrânului care abia se sprijinea în cârje. Tânărul de la volan, cu ochelari de soare scumpi și un rânjet de superioritate, nu părea să aibă nicio remușcare. „Ce te uiți așa? N-ai văzut mașină?” a mai strigat el o dată, turând motorul inutil.
Bătrânul n-a strigat înapoi. N-a început să blesteme și nici n-a cerut ajutor. S-a șters tacticos de noroiul de pe obraz și a pășit greoi spre mașină. Tinerii de pe margine deja scoteau telefoanele, așteptându-se la o ceartă de stradă, dar ceea ce a urmat i-a lăsat pe toți muți.
Omul a bătut în geamul fumuriu cu un inel de aur vechi, tocit de vreme, dar care purta un sigiliu inconfundabil: o emblemă pe care familia tânărului o purta pe toate actele de proprietate, dar pe care puștiul o văzuse doar în seiful tatălui său. Geamul s-a coborât încet, iar rânjetul băiatului s-a topit într-o clipă.
„Tatăl tău știe că ai scos mașina asta din garaj, nepoate?” a întrebat bătrânul cu o voce de gheață, care nu semăna deloc cu a unui om neputincios. „Și mai ales, știe că îți bați joc de oamenii care i-au construit imperiul când el încă purta scutece?”
Telefonul i-a alunecat puștiului printre degete, izbindu-se de podeaua mașinii. Recunoscuse vocea și, mai ales, autoritatea din privirea celui pe care toți îl credeau un simplu bătrân de cartier. Era „Unchiul”, cel care fondase banca de unde veneau toți banii familiei lui, cel care alesese să trăiască retras, departe de ochii lumii, dar care încă deținea controlul absolut.
Băiatul a încercat să bâlbâie o scuză, dar bătrânul s-a întors deja cu spatele, lăsându-l să se sufoce în propria aroganță în fața tuturor martorilor care acum filmau umilința celui „de neatins”.