Am făcut un pas înapoi și am scos telefonul din buzunar.
Degetul a apăsat ecranul fără ezitare.
— Sunt aici. Constanța. Poți să începi.
Atât.
Am întors spatele vilei luminate și am mers încet, fără grabă. Muzica se estompa, vocile se topeau în noapte. Nu mai simțeam furie. Doar o liniște tăioasă, așezată exact unde trebuia.
Dimineața m-a prins într-o cameră de hotel mic, cu pereți subțiri și miros de cafea tare. Marea era cenușie, nemișcată. La ora opt fără un minut, telefonul a vibrat.
— S-a rezolvat.
Două cuvinte. Suficiente.
M-am întors.
Poarta vilei era deschisă larg, ca după o furtună. Curtea goală. Mașinile dispărute. Pe ușă, hârtii albe lipite strâmb: executor judecătoresc, sigilii, sechestru. Conturi blocate. Tot ce fusese al lor — oprit.
Pe trotuar, Bogdan și femeia aceea îmbrăcată mereu în verde stăteau lângă valize. El gesticula disperat la telefon. Ea plângea în hohote, rimelul șiroind pe față. Am trecut pe lângă ei. Nu m-au recunoscut.
În curte, Dorina era așezată pe o bancă veche. Ținea o cană ciobită și se uita la nimic. Când m-a văzut, n-a țipat. N-a făcut un pas înapoi.
— Radu…?
Vocea i s-a rupt.
Am strâns-o în brațe. Simplu. Tăcut. După doisprezece ani, locul acela a redevenit casă.
I-am desfăcut șorțul de la gât și l-am lăsat pe bancă.
— Gata. Nu-l mai porți.
Atunci a plâns. Așa cum plâng oamenii care au înghițit frica ani la rând.
Bogdan a intrat mai târziu în curte. Fără aroganță. Cu umerii căzuți.
— Tată…
L-am privit drept.
— Ai transformat-o pe mama ta într-o slujnică, în propria ei casă.
A deschis gura, apoi a renunțat.
— Actele sunt pe numele ei. Banii mei sunt unde trebuie. Tu începi de la zero.
— Și unde să merg?
— Oriunde. Dar nu aici.
A plecat fără să se mai uite înapoi.
Zilele următoare au fost grele. Am aflat tot. Șantaj. Amenințări. Semnături smulse. Lovituri. Tăceri.
Am mers cu ea la medic. La poliție. La notar.
Am schimbat încuietorile.
Am deschis ferestrele larg.
Am lăsat lumina să intre.
Într-o dimineață, Dorina a ieșit în curte cu o cană nouă de cafea. Fără șorț. Fără teamă. S-a uitat la mine și a zâmbit, nesigur.
— Crezi că o să fie bine?
I-am strâns mâna.
— Nu cred. Sunt sigur.
Și, după doisprezece ani în care totul fusese ca o moarte lentă, viața a început din nou.