Antonina își strângea buzele și tăcea. Învățase de mult că răutatea nu se stinge cu explicații. Uneori nu se stinge deloc. Alteori, doar cu fapte.
A doua zi, nea Vasile s-a apropiat mai tare, suficient cât să-l audă toată piața.
— De unde ai bani să hrănești copiii ăia? Nu-ți ajunge ce câștigi?
Antonina și-a îndreptat ligheanul și a privit înainte, fără grabă.
— Din munca mea, Vasile. Din aceeași muncă din care îți cumperi și tu pâinea.
Câțiva oameni au tăcut brusc. Cineva a tușit. Altul a cerut un kilogram de cartofi. Piața a continuat să respire, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Copiii au continuat să vină. Vara, toamna, iarna. Antonina le punea în pachet mămăligă, ouă fierte, uneori o bucățică de carne. Puțin, dar cald. Le spunea să se spele pe mâini, să meargă la școală. Nu știa exact unde învățau, dar știa că o fac. Se simțea în felul în care vorbeau.
Într-o primăvară, n-au mai apărut.
Zilele au trecut. Una. Două. O săptămână. Două.
Antonina privea mereu spre capătul pieței, cu un nod care nu mai pleca. Își spunea că așa e viața. Copiii cresc, dispar, se rătăcesc. Dar durerea rămânea.
După aproape o lună, a aflat. Un vânzător i-a spus că subsolul de pe strada Fabricii fusese închis. Copiii fuseseră luați de Protecția Copilului.
Antonina a plâns în casă, pe întuneric. Apoi, dimineața următoare, s-a dus din nou la piață. Viața nu așteaptă pe nimeni.
Au trecut anii.
Antonina a îmbătrânit. N-a mai stat zilnic în piață. Vindea rar, puțin. Trăia dintr-o pensie mică și din ce mai scotea din grădină. Uneori, când fierbea cartofi, îi reveneau în minte doi băieți slabi, cu haine prea mari.
Într-o dimineață de toamnă, stătea pe banca din fața casei. Frunzele erau galbene, iar aerul mirosea a fum de lemne.
Două mașini negre, lucioase, s-au oprit la poartă. Din ele au coborât doi bărbați înalți, îmbrăcați simplu, dar elegant. Pantofi curați. Priviri liniștite.
Antonina s-a ridicat speriată.
— Cred că ați greșit adresa, a spus încet.
Unul dintre bărbați a zâmbit și a scos din buzunar două monede vechi de cupru, tocite.
— Nu cred.
Antonina s-a prins de poartă. Inima îi bătea ca pe vremuri, când căra apa din fântână.
— Ion… Mihai…
— Noi suntem, mătușă Antonina.
Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, la fel ca atunci.
Mai târziu, i-au povestit.
Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au deschis o brutărie. Apoi încă una. Acum aveau mai multe. Pâine simplă. Pâine bună. Ca pe vremuri.
— N-am uitat, a spus Mihai. Nicio zi.
Au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.
— Nu pentru asta v-am ajutat.
Ion a încuviințat.
— Știm. Tocmai de-aia am venit.
În pungă era un contract. Casa urma să fie renovată. Facturile, plătite. O sumă lunară, suficientă pentru liniște.
Pe poartă au prins o plăcuță mică, din lemn.
„Pâinea se împarte. Așa începe omenia.”
Antonina a rămas mult timp pe bancă după ce au plecat. Ținea o monedă de cupru în palmă. Zâmbea și plângea în același timp.
Și, pentru prima dată după mulți ani, știa sigur: nimic din ce fusese bun în viața ei nu fusese degeaba.