După moartea mamei mele vitrege, nu am primit nimic din moștenire. Casa, conturile, bunurile – toate au fost trecute în numele fiicei ei. Mie mi-a rămas doar o plantă într-un ghiveci vechi, cu frunze ușor ofilite.
N-am fost surprinsă. N-am cerut nimic.
Cu o zi înainte, fiica ei mi-a spus pe un ton rece:
— Ai fost doar o povară pentru ea. Acum sper că ai învățat lecția.
Am plecat fără să răspund.
A doua zi, aceeași fiică m-a sunat. Plângea. Abia mai putea articula cuvintele.
— Te rog… ajută-mă. Nu știu ce să fac.
Când am ajuns, mi-a arătat actele. Casa era pe numele ei, da, dar împreună cu toate datoriile: credite restante, rate, popriri.
— Nu mai am nimic. O să pierd tot, a spus printre lacrimi.
Am privit planta aceea. O udasem de câteva ori, dar nu mă apropiase cu adevărat de ea. Abia atunci mi-am amintit: cu o lună înainte să moară, mama vitregă mi-o întinsese și spusese doar atât:
— Ai grijă de ea. E importantă.
M-am întors acasă, am scos ghiveciul pe masă și am început să sap cu grijă în pământ. Sub rădăcini, o pungă bine sigilată. Înăuntru – bani. Mulți. Și un bilet scris cu mâna ei:
„Pentru tine. Pentru că n-ai cerut niciodată.”
Am plătit datoriile. I-am salvat casa. Apoi am plecat.
Uneori, moștenirea adevărată nu stă în ce ți se dă, ci în ce ești tu, chiar și atunci când nu primești nimic.