Era slăbită. Prea slăbită.
Stătea în bucătărie, pe același scaun vechi din lemn. Mâinile împreunate în poală, privirea pierdută pe fereastră. Pereții păstrau urmele vremurilor bune, dar timpul îi lăsase pătați de uitare. Pe masă, o cană cu toarta lipită și un borcan de zahăr pe jumătate gol.
— Ai venit, a spus.
Atât. Nicio plângere. Nicio bucurie demonstrativă. Doar liniște.
Am observat detaliile abia după: geaca prea subțire pentru frigul de afară, pantofii tociți, niște plicuri cu antet medical, puse neglijent pe masă.
— Ești bine?
— Sunt, a răspuns. Prea repede ca să fie adevărat.
M-a invitat să mă așez. În jur plutea miros de ceai slab și un vag iz de medicamente. O senzație ciudată m-a străbătut — una pe care n-o ai în spital, dar o simți în prezența suferinței ascunse.
— Mai lucrezi?
— Nu. N-am mai putut.
Tăcerea care a urmat a spus mai mult decât orice răspuns.
Am intrat în fosta mea cameră. Totul era la locul lui. Doar patul neatins și cutia de pastile de pe noptieră schimbau decorul.
— De când?
— Se face aproape un an…
Un an. Un an în care n-am întrebat. N-am sunat suficient. Eu, fratele ei, medic.
Am înlemnit.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ai viața ta… Ai uitat cum e aici.
Mi-am amintit brusc de adolescență. De cum mă aștepta cu mâncare caldă, de salariul ei rupt în două pentru taxele mele, de cum repeta mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
Mi-au venit în minte vorbele mele, spuse cândva fără răutate, dar cu nepăsare: „Tu n-ai făcut mare lucru cu viața ta.”
Și acum mă loveau ca o palmă.
Am dormit pe canapeaua din sufragerie în noaptea aceea. Dimineața, am sunat la serviciu și mi-am luat liber. Am dus-o la analize, am vorbit cu colegi, am dus medicamente, am reparat soba, am achitat ce mai rămăsese.
Dar nimic n-a fost mai greu decât să-mi cer iertare.
— Iartă-mă… Nu te-am văzut. Sau n-am vrut să văd.
— E bine că m-ai văzut acum, a zis ea, și a zâmbit ușor.
Lunile ce-au urmat au fost grele, dar altfel. Pentru prima dată, n-a fost singură. Am stat lângă ea — ca frate, nu ca medic.
Într-o dimineață, stăteam amândoi afară, pe bancă, și soarele abia se ridica.
— Să știi, mi-a spus, că n-am simțit niciodată că sunt un nimeni. Doar că am fost obosită. Foarte obosită.
M-a durut. Dar și m-a vindecat.
De atunci, când intru într-un salon, nu mai văd doar pacienți. Văd surori, mame, frați — oameni care și-au pus viața pe pauză pentru alții.
Și mi-e clar: unii oameni nu cad, ci se lasă pe ei înșiși jos ca alții să urce.
Iar noi, uneori, ne dăm seama prea târziu pe ce umeri am fost ridicați.
⸻
Notă: Această povestire este o ficțiune inspirată din realitate. Numele și evenimentele au fost adaptate pentru a proteja intimitatea și a sublinia mesajul. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.