Zgomotul motoarelor nu acoperea bătăile inimii mele. Le auzeam pe toate, ca și cum veneau dintr‑un loc mai adânc decât pieptul. Numele lui mă urmărea cu fiecare palpitație.
Andrei.
Andrei Ionescu.
El fusese prima mea iubire. Nu genul de poveste cu artificii, ci una simplă, sinceră — o viață modestă împărțită la un balcon cu ghivece și dimineți în care ne savuram cafeaua înainte de a fugi spre realitate. Avea să plece la școala de aviație și mi‑a promis că se va întoarce.
Nu s‑a întors. Și am învățat să trăiesc cu pierderea asta.
Până în ziua aceea.
În scaunul avionului, inima îmi bătea atât de puternic încât răsunetul părea să depășească zumzetul motoarelor. Lângă mine se afla Ion, dar între noi era un zid din tăcere și durere.
Secundele treceau lent, de parcă fiecare clipă cântărea o mie de grame. O parte din mine voia să mă ridic și să alerg spre cabina pilotului, să strig: „Este el! Andrei!” — dar ce se întâmpla dacă nu era el? Dacă mintea îmi joacă feste după atâția ani?
Coborârea începu, iar vocea aceea — atât de familiară — se strecură din nou peste șoapte.
Când avionul atinse pista, oamenii începură să se ridice. Eu rămăsesem nemișcată, prinsă în propriile emoții.
Ion mă privi cu o blândețe neobișnuită.
„Ești bine?” mă întrebă.
Am scuturat capul, tremurând. „Trebuie… să mai stau puțin.”
Ieși fără să rostească nimic. Poate că și el simțea că timpul se oprește uneori.
Pasagerii se împrăștiau, iar eu rămâneam acolo, privindu‑mi propriile gânduri. O stewardesă se apropie, privindu‑mă cu grijă.
„Totul e în regulă, doamnă?”
„Aș vrea… dacă se poate… să vorbesc cu pilotul.”
Ochii ei străluciră pentru o clipă, apoi încuviință.
Câteva momente mai târziu, ușa cabinei se deschise.
Și acolo era.
Părul mai deschis la culoare, liniile fine ale vârstei, dar ochii — ochii erau tot ai lui.
Mă privi o clipă, apoi încă una — ca și cum fiecare secundă trebuia memorată.
„Maria…” murmura.
Lacrimi îmi urcară pe obraz, nu doar din cauza surprizei, ci ca o acumulare a tuturor anilor în care am crezut că l‑am pierdut pentru totdeauna.
Ne așezăm într‑un colț gol al avionului. I‑am povestit despre fiul meu, despre pierderile mele, iar el mi‑a spus despre bătăliile lui. Fiecare clipă a fost o descoperire — niciuna ușoară.
„Te‑am căutat,” îmi spuse el. „Dar nimeni nu mi‑a spus unde ești.”
„Am crezut că m‑ai uitat,” răspunsei, cu glasul tremurând.
Timpul trecu neobservat până când un membru al personalului anunță că avionul trebuie pregătit pentru următorul zbor.
Când m‑am ridicat, Andrei mi‑a prins ușor mâna.
„Îmi pare rău că ne revedem în felul ăsta,” zise el.
„Și mie,” răspunsei. „Dar poate chiar trebuia să fie așa.”
La înmormântare, Ion stătea lângă mine, ținându‑mi mâna, o prezență calmă și solidă. I‑am povestit despre Andrei. Nu a fost supărat. Doar obosit.
Durerea nu dispăruse, dar ceva s‑a așezat în locul ei — o liniște caldă.
Am înțeles că viața nu oferă mereu ce ne dorim, dar uneori aduce ceea ce avem nevoie — uneori în cele mai neașteptate momente.
Și uneori, vocea unei persoane dintr‑un avion îți amintește cine ai fost…
…pentru ca tu să poți merge mai departe.