Când capacul cutiei s-a ridicat, în sală s-a lăsat o tăcere grea. Nu era liniștea elegantă a unei seri mondene, ci o liniște stranie, tensionată, ca o pauză dintre două cutremure.
Înăuntru nu erau bijuterii. Nici cadouri prețioase sau lucruri cu sclipici.
Erau dosare.
Aliniate, vechi, dar bine păstrate. Cu colțuri îndoite de timp, dar curate, ca niște mărturii păstrate pentru o zi de judecată.
Lenuța le-a scos cu grijă și le-a așezat pe masă, una câte una.
— Aici e certificatul de proprietate pentru terenul de lângă oraș, a spus calm, privind mulțimea. Cumpărat în ’96, cu banii de pe casa mamei.
Mihai a încercat un zâmbet, dar vocea i-a scârțâit ușor.
— Hai, dragă, nu strica seara cu acte…
— Nu stric nimic, a continuat ea, netulburată. Timpul pentru asta a venit demult. Doar că azi e ziua în care deschid gura.
A ridicat alt dosar.
— Firma. Pe numele tău, desigur. Pentru că așa „se făcea”. Dar eu am tras. Eu am stat nopțile. Eu am ținut casa și angajații și copiii.
Privirile invitaților au început să se miște neliniștit. Nimeni nu mai zâmbea.
— Și aici… — a spus, atingând ultimul dosar — e actul de cesiune pe care l-ai semnat acum două luni. Ai zis că e o formalitate. Că „oricum nu înțeleg”.
Chipul lui Mihai s-a transformat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, de azi, totul e pe numele meu. Firma, casa, terenul. Tot.
Un freamăt a trecut prin sală. Paharele s-au oprit în aer.
— Tu n-ai fost în stare să deschizi un laptop, Lenuțo! — a izbucnit el, disperat.
Dar femeia din fața lui nu mai era cea care-l privea mereu în tăcere.
— Ba da. Am învățat. În fiecare seară, după ce adormeai. Când îmi spuneai că sunt „proasta casei”, eu citeam. Învățam. Scriam. Așteptam.
A scos un plic alb.
— Cadoul tău de aniversare. Actele de divorț. Și dovada că ai fost plătit până la ultimul leu pentru partea ta. Nu-ți datorez nimic.
Mihai a căzut pe scaun, fără replică.
— Nu poți… să-mi faci asta…
— Pot. Și am făcut-o. Nu din răutate. Ci din dreptate. E diferență.
S-a întors spre oameni.
— Mulțumesc că ați venit. Petrecerea continuă. Eu mă duc să-mi sărbătoresc viața. Pe a mea.
Cu pași liniștiți, Lenuța a ieșit din sală. Aerul de afară mirosea a ploaie de vară. Și-a scos pantofii, a închis ochii și a zâmbit.
A doua zi, Mihai a aflat că nu mai are nici cheile de la birou, nici acces la conturi.
Lenuța? A luat trenul spre mare. A închiriat o căsuță albă, a mâncat înghețată pe plajă cu o prietenă din tinerețe și, când s-a întors acasă, a pus pe ușă o plăcuță discretă:
„Aici locuiește o femeie care a învățat să spună nu.”
În noaptea aceea, a dormit cu adevărat liniștită.