Lumea s-a oprit în loc. Simțea cum aerul se subțiază, cum gândurile îi fug de sub control. S-a întors spre ea cu pași nesiguri, palid, cu buzele uscate, incapabil să rostească ceva. Ea îl privea liniștită. În ochii ei nu era nicio uimire. Doar adevărul. Un adevăr vechi, greu, tăcut, care nu mai putea fi ascuns.
— E al meu? a întrebat el, aproape fără voce.
Ea nu a răspuns imediat. Și-a lăsat privirea în jos, fixând paharul din mâna ei, ca și cum în acel pahar ar fi găsit mai mult echilibru decât în bărbatul care o privea.
— Nu ți-am cerut nimic atunci, și nici acum n-o să o fac, i-a spus în cele din urmă.
Dar el nu mai asculta. În mintea lui era doar un vuiet: Cum? Cum de n-am știut? Cum de ea a tăcut atâția ani?
— De ce nu mi-ai spus? De ce m-ai ținut departe?
— Pentru că, atunci când ai plecat, ai făcut-o cu totul. Ai închis orice ușă. N-ai lăsat nici măcar o crăpătură pentru întoarcere.
A început să se plimbe agitat, cu mâinile în păr. Era pierdut. Nu mai recunoștea locul, viața, pe sine.
— Vreau să-l văd. Acum.
— Doarme. E târziu. Are grădiniță mâine dimineață.
Tonul ei era calm, aproape rece. El, bărbatul obișnuit să aibă ultimul cuvânt, să controleze, era pentru prima oară în viață… neputincios.
— Știe de mine?
— Știe că tatăl lui e departe. Atât.
— Îl cheamă…?
— David, a spus ea, cu un zâmbet reținut.
Numele i-a străpuns pieptul. David — exact cum își dorise, cu ani în urmă. Îl visase. Îl plănuise. Dar niciodată nu-i rostise numele, până acum.
— L-am visat înainte să vin… Alerga printr-un câmp. Râdea. M-am trezit și am știut că trebuie să fiu aici.
Ea l-a privit lung, dar nu a zis nimic.
— Vreau să fiu parte din viața lui.
— Și după cinci ani crezi că poți apărea din senin și totul se va repara?
— Nu, a spus el. Dar vreau să încerc. Să încep. Să învăț.
A tăcut. Apoi s-a ridicat, a mers la bibliotecă și s-a întors cu o agendă groasă.
— Asta e viața lui până acum. Poze, primele cuvinte, desene… tot ce ai pierdut.
El a luat-o cu mâinile tremurânde. Pe prima pagină: o fotografie cu un bebeluș înfășat, ochi mari, identici cu ai lui. Alături, data: 12 martie 2020.
— L-am dus singură la grădiniță. L-am vegheat în nopțile cu febră. I-am ținut bicicleta când a învățat să meargă. A căzut, l-am ridicat. Am fost acolo. Mereu. Singură. Și n-a fost ușor.
— Dar eu… unde am fost?
— Acolo unde ai ales să fii. Departe.
— Vreau să repar. Nu cu vorbe. Cu fapte.
Ea nu i-a răspuns imediat. Dar ceva în privirea ei s-a înmuiat. Un perete s-a crăpat puțin.
— Nu poți da timpul înapoi. Dar poți construi ceva, dacă ești sincer. Copilul va decide ce însemni tu pentru el.
În acel moment, o ușă s-a deschis încet. Un băiețel cu părul ciufulit și pijamale albastre a apărut în prag, frecându-se la ochi.
— Mami? Cine e nenea?
Ea s-a apropiat de el, l-a luat în brațe și s-a întors spre bărbat.
— David, el e… un prieten vechi. Vrei să-l cunoști?
Băiatul l-a privit curios, cu sinceritate.
— Ai mașină?
El a zâmbit printre lacrimi.
— Da. Mare. Te plimb cu ea când vrei.
— Bine, da’ numai dacă-mi iei înghețată, a răspuns băiețelul.
Au râs toți trei. Sincer. Ușor. Ca după o eliberare.
Ea i-a făcut semn să iasă pe hol. A închis ușa camerei și s-au întors față în față.
— Nu încerca să recuperezi totul într-o săptămână. David are nevoie de răbdare. Nu de promisiuni mari.
— Vreau să încep cu pași mici. Dar să încep.
— Mâine, la patru. Îl iau de la grădiniță. Îi plac leagănele.
— Voi fi acolo. La patru fix.
Când a ieșit din apartament, noaptea era aceeași. Dar el era altul. Nu mai era un bărbat fugar, ci unul care începuse, în sfârșit, să-și înfrunte trecutul.
A urcat în mașină și a stat câteva clipe cu mâinile pe volan. În piept îi bătea o inimă care învățase, prea târziu poate, ce înseamnă absența — și cât valorează o a doua șansă.
Poate nu e prea târziu.
Poate unele drumuri ocolite duc exact acolo unde trebuie.
Și poate, în cele din urmă, ceea ce rămâne nu e regretul… ci speranța că poți repara, cu adevăr, ce-ai stricat cu tăcere.