Mama fraților Graur a vorbit, cu o sinceritate dureroasă, despre una dintre cele mai grele încercări ale vieții sale: pierderea a doi dintre cei 11 copii. O rană care nu se închide, indiferent câți ani trec.
Frații Graur sunt cunoscuți în mediul online pentru mesajele lor de solidaritate și pentru faptele bune pe care le fac, dar în spatele acestei povești se află o familie numeroasă, marcată de pierderi greu de dus. Din cei 11 copii ai familiei, doi s-au stins din viață, iar mama lor poartă această durere în fiecare zi.
O mărturisire spusă cu greu
Într-un moment de intimitate, unul dintre fii a rugat-o pe mama sa să vorbească despre acea perioadă. Cu vocea tremurândă, femeia a acceptat să deschidă o rană care nu s-a vindecat niciodată.
Ea a povestit despre Emanuel, unul dintre gemeni, care avea doar un an și nouă luni când s-a stins. Era iarnă, satul era izolat de zăpadă, iar copilul era bolnav. Teama că nu va putea ajunge la spital a apărut încă din primele momente.
A existat o speranță – două tractoare care ar fi putut deschide drumul spre medic – dar timpul nu a mai avut răbdare. Copilul s-a stins înainte ca ajutorul să ajungă.
O durere care paralizează
Mama a mărturisit că durerea a fost atât de mare încât nu a putut nici măcar să-l conducă pe ultimul drum. Spune că inima i se rupea, că trăia fiori adânci, imposibil de descris. Dorul devenea atât de copleșitor, încât se ascundea pentru a plânge și pentru a se ruga.
Rugăciunea a fost refugiul ei. Locul în care și-a adunat puterile și unde a încercat să-și aline sufletul. Chiar și acum, recunoaște că îi este greu să vorbească despre acele clipe, pentru că durerea revine imediat, cu aceeași intensitate.
Credința, singurul sprijin
În ciuda suferinței, femeia spune că mulțumește lui Dumnezeu, cu credința că într-o zi își va revedea copilul. Speranța reîntâlnirii este cea care o ajută să meargă mai departe și să rămână puternică pentru ceilalți copii ai ei.
A explicat că durerea unui părinte nu poate fi înțeleasă pe deplin de cineva care nu a trecut printr-o astfel de pierdere. Chiar și astăzi, sunt momente în care plânge în genunchi pentru copiii ei, rugându-se pentru viața și protecția lor.
Pentru ea, suferința proprie a devenit și o formă de înțelegere mai profundă a credinței, a iubirii și a durerii. O durere care nu dispare, dar care a fost transformată în rugăciune, speranță și dor de reîntregire.
Aceasta este povestea unei mame care a pierdut doi copii, dar care continuă să trăiască pentru ceilalți, purtând în suflet o iubire ce nu se stinge niciodată.