Eram complet epuizată.
Dar nu doar atât.
Pe masa din bucătărie am observat o sacoșă cu medicamente cumpărate din banii ei, un bon de farmacie șifonat și câteva bancnote de 50 de lei, lăsate la vedere, parcă intenționat, „pentru orice nevoie”.
M-a cuprins un tremur greu de stăpânit. Nu-mi spusese niciodată că alerga zilnic prin tot orașul pentru a-mi procura cele necesare. Nu-mi spusese că își luase liber de la serviciu. Nu se plânsese nici măcar o dată.
Am coborât încet scările, sprijinindu-mă de balustradă. Casa mirosea a mâncare proaspătă și a curățenie. Exact ca pe vremuri, când copiii încă locuiau cu noi. Pe podea se vedeau urme fine de apă, semn că fusese spălată recent. În sufragerie, păturile erau aranjate cu grijă, iar pernele puse la locul lor, ca într-o fotografie dintr-o revistă.
M-am așezat pe un scaun și am respirat adânc. Nu din cauza bolii.
Era altceva.
O apăsare amestecată cu rușine.
Nora mea, Andreea, era căsătorită cu fiul meu de doar trei ani. Mult timp am considerat-o distantă, ocupată, prea modernă pentru a se potrivi cu felul meu de a fi. Dar în acele zile mi-a arătat o latură pe care nu știam că o are. O blândețe tăcută, autentică.
Când a intrat pe ușă, ținând o altă pungă cu legume, i-am observat cearcănele adânci, părul prins în grabă și mâinile ușor roșii, semn al muncii neîntrerupte.
— Andreea… ai făcut toate astea singură? am întrebat încet, aproape fără glas.
A zâmbit în timp ce își scotea haina.
— Cine altcineva? Suntem familie, nu?
Cuvântul „familie” m-a lovit direct în suflet. Nu-l mai auzisem rostit cu atâta sinceritate de mult timp.
Mi-au curs lacrimile. Nu din cauza suferinței fizice, ci pentru că am realizat cât de puțin îi arătaserăm, eu și ceilalți, ce înseamnă cu adevărat să fie primită ca parte din familie.
Am bătut ușor cu mâna în masă, căutând curaj.
— Andreea… te rog, stai puțin. Vreau să-ți spun ceva.
S-a apropiat, iar eu i-am cuprins mâinile în ale mele. Erau reci, obosite, dar pline de bunătate.
— Îți mulțumesc. Și îmi pare rău că nu te-am văzut până acum așa cum ești cu adevărat. Tu ai ținut casa asta în picioare în zilele astea.
Pentru o clipă, și-a întors privirea, încercând să-și ascundă lacrimile. Apoi a zâmbit timid.
— Nu-i mare lucru, a spus ea.
— Ba da, este. Ai făcut mai mult decât au făcut propriii mei copii în ultima săptămână, am răspuns cu vocea tremurândă.
Atunci mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:
— Poate pentru că știu cum e să nu ai pe nimeni. Și nu vreau ca altcineva să treacă prin ce am trecut eu.
Vorbele ei mi-au sfâșiat inima. Nu știusem niciodată câtă durere purta în spate. Văzusem doar ce alesesem eu să văd.
Am întins brațele și am îmbrățișat-o, fără să-mi pese de slăbiciunea mea. Iar ea m-a strâns cu o grijă pe care nu o mai simțisem de ani de zile.
Din acel moment, totul s-a schimbat. Și eu m-am schimbat.
Am început să vorbim mai des, să gătim împreună, să râdem. Eu îi fac plăcinta cu mere pe care o iubește, ea îmi aduce flori de câmp de la piață. Am învățat să fim mai mult decât rude prin acte — am devenit familie prin suflet.
Și, într-un mod neașteptat, boala aceea grea mi-a deschis ochii.
Am înțeles ceva ce uitasem:
uneori, cei mai apropiați oameni nu sunt cei legați prin sânge, ci cei care aleg să rămână lângă tine atunci când restul dispar.
Iar nora mea —
fata pe care nu știusem să o primesc așa cum se cuvine la început —
a devenit lumina casei mele.
Notă:
Acest text este o creație narativă inspirată din experiențe și situații de viață reale, dar ficționalizată în scopuri literare. Numele, personajele și anumite detalii au fost modificate pentru protejarea intimității și pentru coerența poveștii. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare.