Tânăra s-a apropiat de el cu pași controlați, nici grăbiți, nici ezitanți. Nu părea speriată, iar această siguranță i-a atras imediat atenția locotenent-colonelului, care a simțit cum toate privirile din curte se îndreaptă spre el. Fața i s-a înroșit de furie și orgoliu rănit.
— Cum îndrăznești?! — a strigat el, ridicând vocea peste rândurile soldaților. — În fața mea, până și aerul trebuie să stea pe loc!
Fata s-a oprit la mai puțin de un metru de el și, cu o calmă fermitate care tăia mai adânc decât orice țipăt, a răspuns:
— În fața dumneavoastră se opresc doar cei care nu cunosc adevăratul sens al onoarei.
Un freamăt abia perceptibil a trecut prin mulțime. Nimeni nu mai îndrăznea să se miște. Fără grabă, fata a scos din buzunar un carnet mic, verde, cu marginile tocite de timp. L-a deschis și i l-a întins.
— Dacă doriți să știți cine sunt, citiți.
Ofițerul a smuls carnetul cu un gest nervos. În clipa în care i-a văzut numele, expresia i s-a schimbat radical. În fața lui se afla fiica generalului Petrescu — comandantul suprem al regimentului și omul care îl propulsase chiar pe el în funcția pe care o ocupa.
Pentru o secundă, timpul a părut suspendat. Soldații își țineau respirația, iar locotenent-colonelul rămăsese fără reacție, prins între teamă și rușine.
— Domnișoară… eu… nu am știut… — a bâiguit el, căutându-și cuvintele.
— Desigur că nu ați știut, — a replicat ea rece. — Dacă ați fi știut, probabil nu ați fi vorbit. Dar respectul, domnule, nu vine odată cu funcția. Se câștigă prin felul în care te porți.
Cuvintele au lovit mai dur decât orice sancțiune. Fata și-a luat carnetul, l-a pus la loc și, fără alte explicații, s-a întors și a pornit spre clădire.
Dintr-un impuls amestecat de orgoliu și panică, bărbatul a strigat după ea:
— Crezi că numele tatălui tău te face superioară tuturor?
Ea s-a oprit, s-a întors încet și l-a privit direct:
— Nu, domnule. Numele tatălui meu m-a învățat doar să nu-mi plec capul în fața nedreptății.
O tăcere grea s-a așternut peste curte. Unii soldați și-au coborât privirea, alții au simțit, pentru prima dată, o speranță tăcută.
Locotenent-colonelul a rămas nemișcat. Poate pentru prima dată a realizat cât de departe ajunsese în aroganța lui.
După câteva clipe, s-a întors spre trupă și a spus, cu o voce complet schimbată:
— Liberi. Toți.
Soldații s-au retras fără zgomot, însă scena aceea a rămas mult timp vie în mințile lor.
În zilele următoare, atmosfera din unitate s-a modificat vizibil. Ofițerul nu mai ridica vocea, nu mai provoca conflicte. Unii spuneau că se temea de consecințe, alții credeau că fusese, în sfârșit, trezit de propria conștiință.
Cei care o cunoșteau pe tânăra din acea zi știau însă adevărul. Ana Petrescu nu venise să-și afișeze originea. Venise pentru practică, pregătindu-se să devină, la rândul ei, ofițer.
Fără să-și propună, demonstrase ceva ce niciun regulament nu putea consemna: că demnitatea și curajul nu se măsoară în grade militare.
Câteva luni mai târziu, locotenent-colonelul și-a înaintat demisia. Nimeni nu l-a întrebat motivele. Iar când Ana a fost numită la conducerea aceleiași unități, soldații au aplaudat.
Pentru prima dată după mult timp, curtea nu mai răsuna de comenzi urlate, ci de râsete. Aerul părea mai ușor, iar zidurile mai puțin apăsătoare.
Ana trecea printre ei zâmbind, salutată cu un respect sincer, nu impus. Iar cei care fuseseră martori în acea zi nu aveau să uite niciodată cum o singură tânără a schimbat un om și o unitate întreagă — doar având curajul de a spune adevărul.
Notă editorială:
Acest text este o creație ficțională cu scop narativ și inspirațional. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.