Adevărul care a depășit orice temere
Realitatea s-a dovedit mult mai dură decât orice scenariu pe care ni-l puteam imagina.
Andreea a ezitat pentru o fracțiune de secundă. O pauză prea lungă pentru a fi naturală, dar prea scurtă pentru a fi ignorată. A clipit repetat, ca și cum ar fi încercat să alunge o imagine sau un gând, apoi a spus, cu o voce forțat de sigură:
„Nu știu ce s-a întâmplat. Când am plecat, nu era nimic în neregulă…”
Tonul ei spunea însă altceva. Polițistul aflat lângă ea a reacționat imediat, ridicând o sprânceană sceptică. Inspectorul de la protecția copilului, o femeie de aproximativ cincizeci de ani, cu o privire atentă și fermă, a intervenit calm:
„Doamnă, va trebui să ne însoțiți la secție pentru a da o declarație. Este o procedură standard.”
Andreea a încuviințat fără protest. A evitat să mă privească. A evitat și privirea Mariei.
Atunci am înțeles. Nu fusese un accident. Nici o simplă neatenție. Cineva îi făcuse rău acestui copil. Iar acel cineva era fie Andreea, fie o persoană foarte apropiată ei — poate chiar cineva din locuința în care Maria trăise.
După plecarea lor, am rămas singură în camera copilului, cu mâinile strânse pe marginea pătuțului gol. Inima îmi bătea neregulat, iar gândurile se învălmășeau. Cristian a intrat încet și mi-a pus mâna pe umăr.
„Trebuie să aflăm adevărul. Și trebuie să fim pregătiți pentru ce va urma.”
Descoperiri tulburătoare
A doua zi am fost chemați la secție pentru declarații suplimentare. Am aflat atunci că Maria fusese transportată la Spitalul „Grigore Alexandrescu” pentru investigații detaliate. Medicul pediatru constatase leziuni de vârste diferite, unele vechi de cel puțin două săptămâni. Nu era un incident izolat. Exista un tipar clar.
Direcția pentru protecția copilului a deschis imediat o anchetă pentru suspiciuni de rele tratamente aplicate minorului. Andreea a primit interdicția de a se apropia de Maria până la finalizarea investigațiilor, iar fetița a fost plasată temporar în grija noastră.
Am semnat documentele cu mâinile tremurânde. Era greu de conceput că sora mea — femeia care își dorise acest copil cu atâta intensitate, care plânsese de fericire la aflarea sarcinii — ar fi putut fi implicată, direct sau indirect, într-o asemenea situație.
În acea seară, ținând-o pe Maria în brațe, am observat ceva tulburător. Când m-am apropiat să o sărut pe frunte, s-a speriat. O reacție mică, dar clară. Un reflex de apărare.
M-a străbătut un gând înspăimântător: dacă Maria învățase deja să se teamă de apropierea unui adult?
Timpul, martor tăcut
Săptămânile care au urmat au trecut greu. Irina a devenit extrem de protectoare. Dormea cu o jucărie de pluș lângă pătuțul Mariei și îi cânta seara. De multe ori o auzeam șoptindu-i:
„Ești în siguranță acum. Suntem aici.”
Într-o marți, chiar înainte să ieșim la plimbare, am primit un apel de la un număr necunoscut.
Era avocatul Andreei.
„Clienta mea ar dori să se întâlnească cu dumneavoastră, în prezența mea. Are ceva important de spus.”
Am simțit un nod în gât, dar am acceptat.
Mărturisirea
Ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită din centrul Bucureștiului. Andreea era vizibil schimbată: palidă, cu cearcăne adânci, mâinile tremurând. Avocatul a încuviințat din cap, iar ea a vorbit direct, cu voce joasă:
„Nu eu am rănit-o pe Maria. Dar știam. Și nu am intervenit.”
Mi s-a tăiat respirația.
„Cine?” am întrebat. „Cine i-a făcut asta?”
Cu lacrimi curgându-i pe obraji, Andreea a răspuns:
„Rareș. Partenerul meu. L-am cunoscut după naștere. Ne-am mutat împreună când Maria avea trei săptămâni. La început părea totul în regulă, dar când plângea, se enerva. Spunea că nu mai suportă. Prima vânătaie a explicat-o ca pe o greșeală. Apoi au urmat altele. Când i-am cerut să plece, a devenit violent cu mine. Mi-a fost teamă că ne va omorî.”
Am rămas fără cuvinte.
„Și totuși ai lăsat copilul…”
„Nu. Jur. Când am adus-o la voi, nu mai fusese cu el de două zile. Încercam să scap. Interviul acela era pentru un job. Voiam să plec.”
Avocatul a intervenit, explicând că Andreea este dispusă să colaboreze cu autoritățile și să depună plângere.
Nu puteam încă vorbi despre iertare. Dar adevărul trebuia să iasă la lumină.
Dreptatea și un nou început
Rareș a fost arestat o săptămână mai târziu, într-o garsonieră din Militari. Avea antecedente penale pentru fapte minore, iar ancheta a arătat că mai avusese comportamente violente în relații anterioare.
Procesul a durat luni. Andreea a fost audiată și a recunoscut totul. Instanța a decis ca Maria să rămână temporar în grija noastră, iar Andreea să urmeze terapie psihologică și cursuri de parenting, sub supraveghere.
La un an de la acea zi, Maria împlinea un an și jumătate. Mergea deja, ținându-se de mobilă, râdea cu poftă, fără teamă. Irina o învăța să danseze pe muzica desenelor animate.
Într-o seară, am primit o scrisoare scrisă de mână de la Andreea. Își cerea iertare. Mulțumea. Promitea că va lupta să devină mama pe care fiica ei o merită.
Am așezat scrisoarea în sertarul de lângă pătuț. Nu știam dacă voi putea ierta vreodată. Dar știam sigur un lucru:
În ziua în care fiica mea a spus „Mamă, ceva nu e în regulă”, o viață a fost salvată.
Și pentru asta, voi fi mereu recunoscătoare.
Notă editorială:
Acest material are caracter narativ și ficțional. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare.