Maria s-a oprit pentru o clipă, conștientă de răspunsul pe care urma să-l dea.
— Nu avem camere, a spus calm. Este doar un restaurant.
Bărbatul cu ceasul scump a suspinat vizibil deranjat. Ceilalți au început să murmure între ei, cu replici scurte și tăioase, asemenea unei discuții tensionate dintr-o sală de consiliu.
— Afară sunt minus douăzeci de grade, a intervenit Alexandru, apropiindu-se un pas. Nu avem unde să mergem. Drumurile sunt blocate.
Maria și-a mutat privirea, instinctiv, spre mătușa Ana. Femeia mai în vârstă privea scena din pragul bucătăriei, cu degetele strânse pe șorț.
— Avem încăperea din spate, a spus Maria încet. Nu e nimic special… câteva mese, niște bănci.
— Ne descurcăm, a răspuns imediat unul dintre ei. Plătim cât este nevoie.
Maria a simțit cum i se strânge stomacul. Situația financiară era dificilă. Dar oamenii din fața ei erau, înainte de toate, oameni.
— Dacă rămâneți, o faceți pe propria răspundere, a spus ea. Avem doar supă caldă, ceai și niște pături vechi.
Pentru o secundă s-a lăsat liniștea. Apoi Alexandru a înclinat capul.
— Suntem de acord.
Noaptea care a urmat a fost diferită de orice trăise Maria până atunci. Bărbați obișnuiți cu hoteluri luxoase dormeau pe bănci, în paltoane elegante, mâncând ciorbă de legume din farfurii ciobite.
Unul dintre ei a ajutat-o pe mătușa Ana să aducă lemne pentru foc. Altul a spălat vasele fără să i se ceară.
În jurul orei trei dimineața, viscolul continua afară, dar în restaurant era cald. Și liniște.
Dimineața a venit cu un cer limpede și o lumină aspră de iarnă.
Maria a deschis ușa restaurantului și a rămas pe loc.
Curtea era plină.
Mașini negre, strălucitoare. SUV-uri, limuzine, jeepuri. Aliniate una lângă alta.
O sută treizeci și cinci de automobile de lux.
Vecinii ieșiseră deja la porți. Unii își făceau semnul crucii. Alții filmau cu telefoanele.
Alexandru a apărut lângă ea.
— Sunt prietenii noștri, a spus calm. Am dat câteva telefoane.
Maria s-a întors spre el, fără să găsească imediat cuvintele.
— Cât vă datorez? a întrebat în cele din urmă, pe jumătate în glumă.
Alexandru a zâmbit sincer pentru prima dată.
— Nimic. Dar primește asta.
I-a întins un plic.
În interior se afla un cec. Suficient pentru a acoperi tratamentul mamei ei. Suficient pentru renovarea restaurantului. Suficient pentru ca teama lunară să dispară.
— Ați făcut ceea ce era omenesc, a spus el. Noi doar răspundem la asta.
După plecarea mașinilor, satul a rămas în tăcere.
„La Mătușa Ana” nu a mai fost niciodată la fel.
Maria, însă, a rămas neschimbată.
Cu mâini obișnuite cu munca.
Cu o inimă deschisă.
Și cu convingerea că, uneori, o supă caldă și un gest simplu pot schimba destine.