În deschiderea ușii se aflau doi bărbați și o femeie. Unul dintre ei purta sub braț un dosar voluminos, celălalt avea prinsă pe geacă o legitimație oficială. Femeia îi însoțea cu o atitudine calmă, aproape impasibilă.
„Bună ziua”, a spus unul dintre bărbați. „Reprezentăm biroul unui executor judecătoresc.”
În living, conversațiile s-au oprit brusc. Muzica se auzea în surdină, iar paharele ridicate au rămas nemișcate în mâinile invitaților.
Soțul meu a început să se încurce în cuvinte. „Cred… cred că este o eroare. Nu e tocmai un moment potrivit.”
Executorul a zâmbit protocolar. „Din păcate, calendarul nu depinde de noi. Domnule Andrei Popescu, figurați cu datorii neachitate. Există o hotărâre definitivă.”
Soacra mea a reacționat imediat. „Ce datorii? Fiul meu nu are datorii! Este un om serios!”
Femeia a intervenit, scoțând câteva documente. „Sunt mai multe obligații financiare: credite, împrumuturi personale, facturi restante. Unele au fost contractate fără consimțământul soției.”
Privirile tuturor s-au îndreptat spre mine.
Eram așezată pe canapea, cu mâna în ghips sprijinită pe o pernă. Eram calmă. Neobișnuit de calmă.
„Ce înseamnă asta?” a murmurat cineva dintre invitați.
Soțul meu s-a întors spre mine, vizibil tulburat. „Tu… tu știai?”
Am înclinat ușor capul. „De ceva timp, da.”
Adevărul este că aflasem cu luni în urmă. Scrisori ascunse, convorbiri întrerupte brusc, nervozitate fără motiv clar. Împrumuturi justificate prin „afaceri” inexistente.
Și, bineînțeles, toate cheltuielile gospodăriei ajunseseră exclusiv în sarcina mea.
Executorul a continuat: „Conform deciziei, urmează inventarierea bunurilor. Procedura începe astăzi.”
Un murmur a străbătut încăperea. Câțiva invitați își căutau deja hainele.
Soacra mea m-a privit cu ostilitate. „Tu ești de vină! Tu l-ai adus în situația asta!”
Am inspirat adânc. „Nu. A ajuns singur aici.”
M-am ridicat cu dificultate. „Ani la rând am susținut totul: am muncit, am plătit, am tăcut. Chiar și acum, cu mâna fracturată, se aștepta să-l scot din încurcătură.”
Am privit în jur. „Această petrecere a fost plătită integral de mine. Mâncarea, curățenia, totul.”
S-a lăsat o liniște apăsătoare.
Soțul meu și-a coborât privirea. „Te rog… nu acum, nu în fața tuturor.”
Am simțit că acel moment închide definitiv un capitol. „Ba exact acum. Pentru că ani întregi m-ai făcut să sufăr în tăcere, doar între patru pereți.”
Executorii au început să noteze bunurile: televizorul, sistemul audio, laptopul.
Invitații au plecat rând pe rând.
Soacra mea nu a mai spus nimic.
Când casa a rămas goală, am rămas doar noi doi.
M-am apropiat de el. „La mulți ani”, i-am spus încet. „Sper să fi învățat ceva.”
A doua zi am depus actele de separare.
Nu a fost un pas ușor, dar a fost unul necesar.
Astăzi locuiesc într-un apartament mic, dar liniștit. Fără teamă. Fără somații.
Și, mai ales, fără cineva care să creadă că suferința mea este doar o problemă de moment nepotrivit.
⸻
Notă: Textul de mai sus este o relatare cu caracter narativ și ficționalizat, realizată în scop informativ și literar. Orice asemănare cu persoane reale sau situații existente este pur întâmplătoare.