Mașina a schimbat direcția, iar Margareta a simțit imediat că ceva nu se potrivește.
Nu era traseul despre care se vorbise. Nu apăreau clădirile gri, nici porțile reci și înalte pe care le auzise descrise de alte femei din cartier. Drumul părea… diferit.
— Lidia… unde mergem? a întrebat ea încet, cu o ușoară teamă în glas.
Lidia a tăcut câteva secunde. Apoi a redus viteza și a tras pe dreapta, lângă un mic parc de cartier. Aerul era liniștit, frunzele foșneau ușor, iar câțiva copii se legănau râzând.
— Mamă, a spus ea în cele din urmă, întorcându-se spre Margareta, te rog să mă asculți până la capăt.
Inima Margaretei bătea neregulat. Mâinile îi erau reci, strânse una în alta.
— Știu că ai crezut că te duc la azil, a continuat Lidia. Știu că te-ai pregătit sufletește pentru asta. Și îmi pare rău că te-am lăsat să trăiești cu gândul acesta.
Margareta a înghițit cu greu.
— Atunci… unde?
Lidia a zâmbit slab, cu ochii umezi.
— Te duc acasă. La mine.
Cuvintele au umplut mașina de o tăcere grea.
— La tine? a șoptit Margareta, neîncrezătoare.
— Am vândut vechiul apartament, mamă. Am cumpărat o casă la marginea orașului. Totul e la parter, fără scări. Are o curte mică, baie adaptată, exact ce îți trebuie.
Margareta a clătinat din cap, copleșită.
— Lidia… nu vreau să fiu o povară.
— N-ai fost niciodată, a spus Lidia cu vocea frântă. Nici când m-ai luat de la casa de copii. Nici când ai muncit mai mult ca să am ce-mi trebuia. Nici când ai pus mereu nevoile mele înaintea ta.
Lacrimile îi curgeau fără să le mai oprească.
— Acum e rândul meu.
Au pornit din nou. Margareta privea pe geam cu alți ochi. Nu mai căuta semne de sfârșit. Începea, timid, să creadă într-un nou început.
Casa era modestă, dar primitoare. O masă acoperită cu o față de masă croșetată, pereți cu fotografii, iar printre ele, una cu Margareta tânără, râzând.
— Ai păstrat poza… a murmurat ea.
— Bineînțeles. Ești mama mea.
Zilele au trecut, iar Margareta a prins putere. Mâncarea avea gust de „acasă”. Diminețile veneau cu cafea băută pe bancă, în soare. Vecinii salutau. Viața nu se încheiase — doar își schimbase locul.
Într-o seară, Margareta i-a întins Lidiei vechea verighetă.
— Ia-o. Să-ți aducă noroc.
Lidia i-a așezat-o la loc în palmă.
— Păstreaz-o. Mai avem timp.
Atunci, Margareta a înțeles că dragostea adevărată nu duce spre singurătate și uși închise, ci spre o masă caldă, o lumină aprinsă și un om care te așteaptă.
În noaptea aceea, a adormit liniștită. Fără teamă.
Notă: Acest text are caracter narativ și ficțional. Personajele și întâmplările sunt imaginare, iar orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.