Doina Călinescu a refuzat inițial ideea unei investigații externe. Totuși, tensiunea începuse să se simtă tot mai clar între zidurile penitenciarului. Teama plutea în aer, iar conducerea știa foarte bine că, dacă situația ar fi degenerat, următorul pas ar fi fost o revoltă. Iar într-o închisoare de maximă siguranță, revoltele nu se opresc prin apeluri la calm.
În acest context a fost adus Andrei Chirilă, inginer de securitate trimis de Administrația Națională a Penitenciarelor. Era un om slab, cu o privire mereu atentă, dar nu analiza structura clădirilor. El studia comportamentele.
— Camerele pot funcționa impecabil și totuși să nu surprindă nimic, a spus încă din prima seară. Ce contează este rutina. Tiparele care se repetă.
A cerut imediat documentele celor patru femei dispărute: programul zilnic, traseele, numele supraveghetorilor.
Ceea ce a descoperit i-a dat fiori.
— Toate erau repartizate la spălătorie, nu-i așa?
Spălătoria se afla la subsol. O zonă vastă, din beton, plină de mașini industriale și aburi groși. Oficial, era considerată sigură: monitorizată video, cu patrule regulate și acces restricționat. „Acolo nu se poate întâmpla nimic”, repetaseră superiorii ani la rând.
Andrei a intrat printre utilaje, a bătut pereții, a cercetat colțurile ascunse. În spatele unei mașini mari, acoperite de scame vechi, a observat ceva anormal.
Nu era o fisură naturală.
Era o deschidere clar delimitată.
— Asta nu e uzură, a spus el în șoaptă. A fost făcută intenționat.
O porțiune de perete a fost spartă. Dincolo de ea se afla un culoar îngust, care ducea spre un tunel vechi de mentenanță. Oficial figura ca fiind dezafectat. În realitate, era activ: urme proaspete, cabluri trase recent, o lanternă fixată cu bandă adezivă, pași vizibili.
Tunelul lega penitenciarul pentru femei de cel pentru bărbați, pe sub o zonă considerată complet sigură. Însă grav nu era doar existența lui.
Ci faptul că fusese întreținut și ascuns cu grijă.
În acea noapte, Andrei a montat camere ascunse, fără a informa personalul obișnuit.
— Dacă cineva din interior protejează acest sistem, nu ne putem baza pe supravegherea standard, a explicat el.
Simona nu a reușit să doarmă. A rămas în birou, cu o cafea rece în mână, urmărind monitoarele.
La ora 2:18, camerele au surprins mișcare.
Mai întâi o umbră. Apoi încă una. Bărbați cu fețele acoperite au ieșit din tunel, comunicând prin semnale scurte. Unul dintre ei a rămas de pază.
Totul a fost înregistrat.
Dimineața următoare, adevărul nu a mai putut fi ascuns.
Au urmat percheziții, rețineri și anchete ample. Supraveghetori, tehnicieni și chiar un adjunct din conducere au fost ridicați. Tunelul fusese folosit ani de zile, protejat de tăcere, complicitate și mită.
Treptat, deținutele au început să vorbească.
A fost un proces dureros, plin de detalii greu de acceptat. Dar adevărul a ieșit la suprafață.
Într-o seară, stând pe treptele reci ale penitenciarului, Simona a realizat un lucru esențial: răul nu apare brusc. Se insinuează încet, atunci când prea mulți aleg să tacă.
De data aceasta, tăcerea fusese ruptă.
Și nimic nu a mai fost la fel.