În gastronomia românească, ciorba ocupă un loc aproape sacru: este percepută drept „ușoară”, „gătită în casă” și „prietenoasă cu stomacul”. Tocmai această reputație o transformă însă într-o capcană. Atunci când un preparat este considerat automat sănătos, rareori mai sunt analizate detaliile care pot face diferența dintre un sprijin pentru organism și o sursă de disconfort.
În spațiul public, Mihaela Bilic revine constant asupra unei idei care stârnește reacții amestecate: nu toate ciorbele sunt la fel. Într-un bol, distanța dintre „mă ajută” și „mă îngreunează” poate sta într-o singură lingură adăugată în plus, într-o combinație banală sau într-un obicei transmis din generație în generație fără a fi pus la îndoială.
Paradoxul este simplu. Ciorba pare o opțiune sigură tocmai pentru că este lichidă. Când ești grăbit, flămând și vrei „să mănânci ceva rapid”, lichidul cald oferă imediat impresia că masa este rezolvată. Organismul, însă, nu ține cont de tradiții, ci de ceea ce primește efectiv din punct de vedere nutrițional.
De ce dă senzația de sațietate, dar nu o menține
Dincolo de mitul „mesei complete”, explicația fiziologică schimbă perspectiva. Ciorba ocupă volum în stomac, dar volumul nu este echivalent cu aportul nutritiv real. În practică, te poți simți sătul imediat după masă, pentru ca la scurt timp să apară din nou nevoia de a mânca ceva. Este acel moment familiar în care sațietatea dispare rapid și rămâne doar pofta.
„Ciorba este, în esență, un amestec de apă, legume și carne, care umple stomacul și creează senzația de sațietate. Problema este că foamea reapare repede, deoarece lichidele părăsesc stomacul mult mai rapid decât alimentele solide”, explică nutriționista.
De aici apare întrebarea esențială: ce urmează după? De cele mai multe ori, completarea se face instinctiv, nu planificat — cu pâine, cu smântână sau cu „încă ceva”. Astfel, ciorba nu mai este doar începutul mesei, ci devine baza unei acumulări care nu se observă imediat, dar își lasă amprenta în timp.
Momentul în care echilibrul se pierde
Există un prag dincolo de care, din dorința de a face ciorba „mai sățioasă”, aceasta se transformă într-un preparat greu. Nu este vorba despre legume sau verdețuri, ci despre adaosurile care cresc brusc densitatea calorică și fac digestia mai dificilă, ca și cum ai concentra întreaga masă într-o singură oală.
Un semn clar este aspectul de la suprafață: pelicula lucioasă. Atunci când ciorba conține mult ulei sau carne foarte grasă, ideea de „merge, e doar ciorbă” se transformă rapid într-o senzație de greutate după masă. În loc să energizeze, preparatul solicită excesiv digestia.
Mihaela Bilic subliniază simplitatea drept regulă de bază: o singură sursă de carbohidrați, carne mai slabă, cantitate redusă de grăsime și multe legume. Gustul nu ar trebui obținut prin surplus, ci construit inteligent, cu borș sau zeamă de lămâie și verdețuri proaspete, care oferă aromă fără a încărca inutil.
Combinația considerată cea mai dezechilibrată nu este una exotică, ci foarte cunoscută: ciorba în care se adaugă cartofi, apoi tăiței sau orez în aceeași oală, peste care se pune multă grăsime, fie sub formă de ulei, fie din carne foarte grasă, până când aceasta ajunge să plutească la suprafață.