Chiar atunci, Mihai a tras aer adânc în piept, de parcă ar fi adunat în el ani întregi de lucruri nespuse. Nu s-a mișcat, însă privirea lui, calmă până atunci, s-a încărcat brusc cu o intensitate care i-a făcut Claudiei inima să-i urce în gât.
„Nu a fost o alegere”, a spus el încet.
Claudia a încrețit sprâncenele. Nu era obișnuită cu răspunsuri care ocoleau întrebarea.
„Cum adică?”, a insistat, străduindu-se să-și păstreze tonul controlat.
Mihai s-a uitat pe geam, către pista luminată de culorile apusului.
„Am învățat să zbor ca să-mi salvez fratele. Și am eșuat.”
Un fior i-a strâns pieptul Claudiei. Nu se așteptase la o asemenea mărturisire.
„Îmi pare rău”, a spus, fără urmă de superioritate.
„A murit într-un accident la munte”, a continuat Mihai. „Eram amândoi voluntari la Salvamont. Eu nu eram încă pilot, doar ajutor. El rămăsese blocat pe o creastă, iar elicopterul oficial nu putea ajunge la timp. Am încercat eu. Am făcut tot ce depindea de mine. Dar vremea…”
S-a oprit. Claudia a rămas tăcută. Pentru prima dată, tăcerea ei nu era una autoritară, ci una profund umană.
„După asta, n-am mai vrut să aud de aviație”, a spus Mihai cu voce joasă. „Am plecat din oraș, am acceptat orice slujbă. Aici am ajuns la curățenie. Era mai ușor așa. Nimeni nu punea întrebări.”
Claudia a simțit un nod în gât. Ea, care se considera puternică pentru că avea funcție, tocuri scumpe și un birou separat, se simțea brusc mică în fața lui.
„De ce n-ai spus nimănui?”, a întrebat ea.
„Cui?”, a răspuns el simplu. „Nimeni nu întreabă omul cu mătura cine a fost. Toți cred că știu deja.”
Cuvintele l-au lovit direct.
A simțit cum i se înroșește fața. Toată atitudinea ei, toate replicile tăioase, toată aroganța… se întorceau acum împotriva ei.
A făcut un pas înapoi și s-a așezat.
„Mihai… îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat”, a spus încet.
El a încuviințat din cap, nu ca să o ierte, ci ca un om care se așteptase mereu la asta.
„Nu vreau scuze, doamnă. Vreau doar să-mi fac treaba în liniște.”
Claudia l-a privit atent. Nu mai era șefa rece din hangar. Era doar o femeie care își dădea seama cât de puțin știa despre cei din jur.
„Vrei să rămâi aici? La curățenie?”, a întrebat aproape șoptit.
„Da”, a răspuns fără ezitare. „Aici nu moare nimeni din vina mea. Aici pot dormi noaptea.”
Sinceritatea lui a lăsat un gol dureros în stomacul Claudiei.
În liniștea apăsătoare, ceva s-a rupt și s-a reașezat în ea. A înțeles, pentru prima dată, diferența dintre autoritatea afișată și forța adevărată — cea care vine din interior, nu din titluri.
„Mihai… dacă vreodată vei dori să zbori din nou, compania noastră—”
El a ridicat mâna, oprind-o.
„Nu. Zbor doar în vise. Și e suficient.”
S-a întors să plece, iar Claudiei i-a trecut prin corp o teamă stranie, ca și cum ar fi pierdut ceva esențial.
„Mihai…”, a spus ea abia auzit.
El s-a oprit în prag.
„Mulțumesc”, a spus ea.
Pentru prima dată, el s-a întors și a privit-o direct. În ochii lui era o blândețe pe care nu o mai întâlnise.
„Seară bună, doamnă.”
A plecat calm, cu pași egali, iar Claudia a rămas singură, privind ușa închisă.
Atunci a înțeles că există oameni care duc poveri pe care ea nici nu și le-ar fi putut imagina. Oameni simpli, cu povești suficient de grele încât să doboare pe oricine, indiferent de funcții sau diplome.
În acea seară, pe măsură ce hangarul se cufunda în întuneric, Claudia a simțit că în ea se naște ceva nou. Nu vină, nu rușine, ci dorința sinceră de a deveni un om mai bun.
Poate că asta înseamnă, de fapt, puterea.
Nu să ridici vocea.
Ci să știi să asculți.
Iar pentru prima dată în viața ei, Claudia chiar a ascultat.