Mama mi-a anulat majoratul din cauza unei crize a fratelui meu. „Dacă eu nu pot să mă bucur, nici ea nu are voie”, a spus el. Eu mi-am strâns lucrurile în liniște — și am privit cum echilibrul lor aparent începe să se destrame fără mine.
— I-am anunțat deja pe toți că ești răcită, a spus mama mea, Lidia, pe un ton sec, fără urmă de ezitare. Le-am spus că ai febră și că petrecerea nu mai are loc. E mai bine așa, Mara. Zile de naștere vei mai avea. Alex nu e bine deloc acum. Familia trebuie să fie pe primul loc.
Am rămas nemișcată, privind-o.
Pentru mine, „familia pe primul loc” a însemnat mereu același lucru: eu pe ultimul.
— Deci… am întrebat încet, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă, în optsprezece ani… a existat măcar o singură zi care să fie doar despre mine?
Alex a pufnit. S-a lăsat pe spate pe scaun, cu brațele încrucișate, privindu-mă iritat.
— Serios, Mara? faci o tragedie din nimic? Mi s-a anulat deplasarea, sunt sub o presiune uriașă, iar tu te plângi pentru o petrecere? E incredibil cât poți fi de egoistă.
M-am uitat spre tata, Sorin, sperând într-o reacție. Nu m-a privit. Studia gresia din bucătărie.
— Hai să rămânem calmi, a spus el încet. Fratele tău nu e bine. O petrecere acum ar complica lucrurile.
— Nici eu nu sunt bine! am strigat. Contează asta pentru cineva?
— Tu ești bine, a replicat Alex imediat. Tu mereu reziști. Eu sunt cel cu probleme reale. Eu am nevoie de pauză, nu tu.
Vocile se suprapuneau, tensiunea creștea, iar în mine se revărsau ani întregi de renunțări tăcute.
Atunci a sunat soneria.
Nimeni nu s-a mișcat.
A sunat din nou. Și din nou. Insistent.
În cele din urmă, tata s-a ridicat și a mers spre ușă. Am auzit cheia, apoi scârțâitul ușii. Vocea lui, de obicei reținută, a ieșit strangulată de surpriză:
— Doamne… ce cauți tu aici?
În prag stătea mătușa Corina.
Nu o mai văzusem de aproape patru ani. Fosta soră a mamei. Femeia despre care ni se spusese că este „toxică” și „instabilă”. Numele ei devenise tabu în casa noastră.
Ținea în mâini un tort simplu, cu lumânări aprinse.
Optsprezece.
— La mulți ani, Mara, a spus calm. Am aflat că „ești bolnavă”. Așa că am venit eu.
Mama a încremenit.
— Corina, nu e momentul—
— Ba da, a întrerupt-o. Este exact momentul.
A intrat fără să mai ceară permisiunea și a pus tortul pe masă. Alex s-a ridicat brusc.
— Ce caută ea aici?
Corina s-a întors spre el, fără să ridice vocea.
— Adevărul, Alex. Și se pare că nu ești pregătit pentru el.
Apoi m-a privit.
— Mara, ți-am promis ceva când aveai paisprezece ani. Ți-am spus că la optsprezece… vei înțelege.
Mama a făcut un pas înainte, vizibil speriată.
— Nu face asta—
— Ba fac, a spus Corina. Pentru că fata asta și-a sacrificat copilăria ca să vă țină vouă casa în echilibru.
S-a întors spre tata.
— Spune-le. Sau o spun eu.
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Alex… Mara… fratele vostru nu a fost niciodată doar „mai sensibil”. A fost diagnosticat. Oficial. Cu ani în urmă.
Alex a râs scurt, nervos.
— Vorbești prostii.
— Nu, a spus Corina. Adevărul este că întreaga familie a fost organizată în jurul lui. Pentru că părinții voștri au ales să sacrifice un copil ca să evite realitatea despre celălalt.
Mi s-a tăiat respirația.
— Despre ce adevăr vorbiți?
Corina m-a privit direct.
— Despre faptul că tu ai fost copilul care „rezistă”. Cel care renunță. Cel care nu cere. Pentru că Alex nu poate funcționa fără să fie centrul.
Tăcere.
Alex tremura.
— Minți.
Mama plângea.
— Am făcut ce-am crezut că e mai bine…
— Nu, a spus Corina. Ați făcut ce a fost mai comod.
M-am ridicat. Am luat geaca din cuier.
— Mulțumesc pentru tort, am spus. Este primul meu cadou adevărat.
Mama a șoptit:
— Unde pleci?
— Unde nu mai sunt opțională.
Corina mi-a pus un set de chei în palmă.
— Apartamentul meu. Este al tău. Școala e plătită. Actele sunt gata. Am așteptat ziua asta.
Am ieșit fără să privesc înapoi.
În urma mea, lumea lor perfectă se fisura.
Nu printr-o explozie.
Ci prin lipsa mea.
Pe treptele blocului, cu aerul rece în piept, am înțeles un adevăr simplu:
Uneori nu pleci ca să rănești pe cineva.
Pleci ca să vezi ce mai rămâne când nu mai ești tu cea care susține totul.
Și aveam certitudinea că adevărata prăbușire abia începea.
Notă: Text ficțional, cu scop narativ. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare.