– Mă întorc în România! M-am săturat de Italia.
– Mamă, ce spui? Te gândești doar la tine. Tu ne întreții pe toți! Știi bine că acum nu sunt locuri de muncă…
De douăzeci de ani muncesc din greu în Italia, fără pauze, fără concedii. Totul a fost pentru fiii mei.
Fostul meu soț m-a părăsit, m-a lăsat singură cu doi copii și a plecat la altă femeie. Nu aveam pe cine să mă sprijin, așa că am fost nevoită să iau o decizie grea.
Trebuia să-i cresc pe băieți, să le ofer o șansă. Am plecat la muncă în străinătate, departe de ei, cu inima grea.
Anii au trecut. Fiii mei s-au căsătorit, au devenit la rândul lor părinți. Mi-au dăruit nepoți. Iar eu… eu am rămas tot aici, în Italia.
Ba pentru un apartament, ba pentru grădiniță, ba pentru reparații… Cererile nu se mai terminau. Parcă niciodată nu era destul.
În ultimii cinci ani, am avut grijă de doi bătrâni. Este o muncă istovitoare, dar nu m-am plâns niciodată. Îmi găseam alinarea în gândul că, așa cum eu am grijă de cineva acum, așa vor avea grijă și copiii mei de mine când va veni vremea.
Dar a fost de ajuns să mă îmbolnăvesc și adevărul a ieșit la iveală.
– Mamă, cum adică te întorci acasă?
– Copii, nu mai sunt la fel de sănătoasă… Vreau să mă odihnesc.
– Îți dai seama cât de iresponsabil este asta? Știi bine cât de tensionată este situația acum în Ucraina. Noi nu lucrăm, stăm acasă. Tu ne întreții pe toți!
– Atunci găsiți-vă un loc de muncă! Eu nu mai pot continua așa. Toată viața v-am susținut financiar.
Dar copiii mei nu m-au înțeles. S-au supărat profund. S-au îndepărtat de mine.
Conștiința nu mi-a dat pace. Zile întregi m-am frământat. Nu-mi găseam liniștea. Dacă nu mă încuraja prietena mea, nu știu ce aș fi făcut.
– Ivanka, de ce ești atât de naivă? Copiii tăi s-au cocoțat pe umerii tăi și nici măcar nu încearcă să coboare. Uite fiica mea: da, și eu îi trimit bani, dar ea nu i-a risipit. Și-a construit o casă, m-a trecut pe proprietate. Acum, la bătrânețe, voi trăi liniștită, ca în sânul lui Dumnezeu.
– Dar din ce trăiește ea?
– Ivanka, oamenii trebuie să muncească! Marinka mea este profesoară. Mai face și meditații. Așa că are veniturile ei. Dar ai tăi? Nici măcar nu știu ce înseamnă munca.
– Ai dreptate, Liudmila. Eu sunt de vină pentru tot.
Am decis, deocamdată, să rămân în Italia. Am făcut calculele. În patru ani, pot strânge bani pentru un apartament. Am înțeles că trebuie să-mi asigur singură bătrânețea. Să-mi creez propriul sprijin, propria liniște.
Dar inima mea… tânjește după fiii mei, după nepoți, după nurori. E greu să fii mamă, și mai greu să alegi între dor și demnitate.
Ce să fac acum?
Parteneri
