Veneam acasă cu gemenii nou-născuți și am găsit încuietorile schimbate și un bilețel.

După ce am adus pe lume primele mele fiice, speram — cu toată inima și naivitatea unei femei care își dorește o familie unită — că soțul meu va începe, în sfârșit, să ne aleagă pe noi în locul mamei lui. Credeam că venirea pe lume a gemenelor va schimba totul.

Că va înțelege ce înseamnă să fii tată, să fii sprijin pentru parteneră în cele mai fragile și grele momente. Dar acel moment nu a venit niciodată. Iar ceea ce s-a întâmplat ultima oară… a fost momentul care m-a determinat să nu mai tac.

Atunci am decis că e timpul să spun ce s-a întâmplat cu adevărat. Că trebuie să scot la lumină tot ce am îndurat. Nașterea gemenelor ar fi trebuit să fie una dintre cele mai fericite și emoționante clipe din viața mea. Așa mi-am imaginat-o, așa am visat-o luni întregi. Și la început, totul părea să decurgă normal.

După trei zile petrecute în spital, epuizată, dar copleșită de dragoste pentru micuțele mele, am fost externată. Eram nerăbdătoare să ajung acasă cu fetițele mele – frumoasele și fragilele Elya și Sonia.

În minte aveam un singur scenariu: Daniel, soțul meu, ne așteptând la intrare cu flori, cu lacrimi în ochi, luând în brațe unul dintre bebeluși, sărutându-mă și spunându-mi cât de mândru este de mine…

Dar în loc de asta, telefonul a sunat. Iar ceea ce am auzit m-a tulburat profund.

– Dragă mea, îmi pare rău – a spus el grăbit. – Nu mai pot veni să te iau de la spital, așa cum am stabilit.

– Ce?! – am exclamat, încercând să îi pun scutecul Soniei. – Daniel, tocmai am născut doi copii! Ce poate fi mai important decât asta?

– E mama… – a spus el. – Spune că are dureri puternice în piept. Trebuie să o duc la spitalul din orașul ei.

Cuvintele lui m-au lăsat fără aer. Mâinile îmi tremurau.

– Și nu puteai să-mi spui asta mai devreme? Daniel, am nevoie de tine acum!

– Știu… – a oftat el. – A fost ceva neașteptat. Voi veni cât de curând pot.

Mi-am mușcat buzele, ținându-mi lacrimile. Durerea era acolo, dar n-am spus decât:

– Bine. O să iau un taxi.

– Mulțumesc… – a murmurat el, apoi a închis.

Știam deja ce însemna asta. Mama lui locuia în alt oraș. Dacă a plecat acolo, nu avea să se întoarcă prea curând. Cunoșteam atașamentul profund pe care îl avea față de ea. Era aproape exagerat.

Am încercat să-mi alung gândurile și să mă concentrez pe fetițe. Le-am așezat cu grijă în scaunele auto, pe care Daniel le instalase cu câteva zile înainte, și am chemat un taxi.

Dar când am ajuns în fața casei… m-am oprit în loc.

Valize, pungi cu scutece, chiar și salteaua pătuțului – toate erau pe verandă și împrăștiate pe gazon. Nu-mi venea să cred ce văd. Am plătit șoferul, mi-am luat copiii în brațe și m-am apropiat de ușă.

Am format numărul lui Daniel, deși știam că nu va răspunde. Am încercat să descui… dar cheia nu mai funcționa. Schimbase yala.

Pe una dintre valize era lipită o hârtie, scrisă de mână:
„Pleacă de aici cu copiii tăi. Știu totul. – Daniel”

Am rămas fără cuvinte. Îmi tremurau mâinile. Am citit de mai multe ori biletul, sperând că e o neînțelegere. Dar totul părea cât se poate de real.

L-am sunat din nou. Niciun răspuns. Apoi iar. Fără rezultat. În timp ce fetițele începeau să plângă, simțeam cum mă cuprinde panica.

Cu voce tremurândă, am sunat-o pe mama.

– Zenia? Ce s-a întâmplat? Sunt bine fetițele?

Abia am reușit să rostesc: – Daniel… ne-a încuiat afară… și a lăsat o notiță…

– Ce?! – a exclamat ea. – Stai acolo! Vin imediat!

Timpul părea că s-a oprit. Când mama a ajuns și a văzut scena, a înțeles fără să mai fie nevoie de explicații.

– Daniel nu ar fi făcut niciodată asta. Te iubește.

– Și eu am crezut la fel… dar nu răspunde. Și ce înseamnă „Știu totul”?

I-am arătat biletul. Ea m-a îmbrățișat și mi-a spus:

– Hai acasă. Vom afla ce s-a întâmplat. Și nu vei trece prin asta singură.

Am urcat în mașină, am încărcat tot și am plecat. În acea noapte nu am putut dormi deloc. Dimineața, am lăsat fetele cu mama și m-am dus înapoi la casa noastră.

Am bătut la ușă. Nimic. Am mers în jurul casei și am privit prin fereastră. Larisa stătea la masă, savurând ceaiul. Am bătut din nou. Când m-a văzut, a zâmbit calm.

— Ce cauți aici? — a întrebat ea.

— Zenia, nu mai locuiești aici.

— Unde este Daniel?

— Este în spital. În orașul meu. Are grijă de „mama bolnavă”.

Am rămas uluită. Părea perfect bine.

— Nu ești bolnavă…

— Poate m-am simțit mai bine între timp. Se întâmplă.

— Ai pregătit totul dinainte. Ai vrut să plec.

— Și dacă așa a fost?

— De ce?

— Pentru că familia noastră are nevoie de un băiat. Iar tu ai născut două fete. Nu ești potrivită pentru fiul meu.

Am fost șocată de cele auzite. Ea îi luase telefonul lui Daniel, scrisese biletul în numele lui, și totul doar din cauza unei idei preconcepute.

— L-ai trimis departe de noi pentru asta?

— Da. Și am vorbit și cu asistenta să rămână mai mult în spital. A funcționat.

— Nu pot să cred…

— Daniel mă va înțelege. M-a ascultat mereu.

M-am dus imediat la spital. Daniel părea agitat.

— Zenia! Unde ai fost?! Nu am telefonul și nu-mi știu numărul tău pe de rost!

— Mama ta… ne-a dat afară. A pus totul la cale. Doar pentru că avem două fete.

A încremenit. Apoi a plecat fără să spună nimic. L-am urmat.

Acasă, Larisa ne-a întâmpinat. Dar când l-a văzut pe Daniel, i s-a schimbat fața.

— Mamă — a spus el — ce ai făcut?

— Am vrut doar să…

— Ai trecut o limită. Ai mințit. Ai lăsat afară soția mea și copiii mei. Asta nu pot accepta.

— Am vrut să te protejez.

— De propria familie? Dacă vrei un nepot băiat, asta e problema ta. Eu îmi iubesc fiicele. Sunt tot ce mi-am dorit.

A fost clar. El a ales familia pe care o formase, nu trecutul. I-a cerut Larisei să plece, și de atunci nu s-a mai întors.

Daniel și-a cerut iertare. A făcut tot posibilul să repare ce se putea repara. Și, într-o seară, privind cum fetele adorm în brațele noastre, am realizat că, deși am trecut prin momente dureroase, ne-am întărit. Iar dragostea noastră a fost mai puternică decât orice piedică.