„Un vagabond i-a salvat viața soției unui milionar

Ei trăiau pe orbite paralele.

El — Alexandru, fost inginer, care își pierduse totul: casa, familia, slujba. Destinul l-a frânt, dar nu l-a înăsprit. Dormea pe șantier, mânca ce i se dădea, și în fiecare dimineață începea cu recunoștință că era în viață.

Ea — Victoria, soția dezvoltatorului imobiliar din capitală, Marin Lupescu. Viață de revistă: restaurante, rochii scumpe, seri de caritate. Dar înăuntru — gol și senzația că era străină în propriul castel.

Nu s-ar fi întâlnit niciodată, dacă nu ar fi fost acea seară.

Era ploaie. Torențială, rece, cu vânt care îi înfigea picăturile în față ca niște ace. Victoria aștepta șoferul lângă teatru, când către ea a alergat un om cu gluga pe cap. Nu și-a dat seama imediat că era o tentativă de jaf. Acela i-a smuls geanta și a împins-o. Ea a căzut. S-a lovit cu capul de bordură. Strigătul ei se pierdea în zgomotul ploii, trecătorii se împrăștiau, prefăcându-se că nu aud.

Dar Alexandru a auzit.

Nu s-a gândit. Pur și simplu a alergat. L-a ajuns pe jefuitor, l-a doborât, el însuși a primit o lovitură în cap, dar a ținut geanta. S-a întors la femeie. Și-a scos paltonul rupt, i l-a pus sub spate, în timp ce chema salvarea.

Victoria își pierdea cunoștința. Totul îi plutea în fața ochilor. Își amintea doar o față — obosită, cu barbă, dar cu o căldură incredibilă în ochi.

Când Marin a ajuns la spital, medicii au anunțat: soția a fost salvată de un bărbat necunoscut, iar pe el însuși l-au spitalizat cu comoție cerebrală și hipotermie. „Vagabond”, au spus ei. Marin nu a crezut. El, obișnuit să bănuiască pe toți, a fost uimit. Nu un bodyguard, nu un trecător, nu oameni în costume — a salvat-o cel pe care de obicei încearcă să nu-l observe.

A insistat să-l găsească.

Alexandru zăcea în salonul comun. Vânătăi, o cicatrice veche pe braț, hainele — într-o pungă. Marin s-a apropiat, s-a așezat lângă el. A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Mulțumesc că ați salvat-o. Vreau să vă ajut.

Alexandru a vrut să refuze. Mândria îl ardea. Dar Marin se uita sincer. Nu ca la un fără adăpost, ci ca la un bărbat care într-un moment a făcut mai mult decât oricare dintre cei care sunt lângă el în fiecare zi.

Într-o lună Alexandru locuia într-un apartament separat. Lucra la compania de construcții a lui Marin, începuse să își refacă documentele.

Victoria a insistat pentru o întâlnire. Când l-a îmbrățișat pe Alexandru, ochii i s-au umplut trădător de lacrimi.

— Dacă nu ați fi fost voi, eu nu aș mai fi fost… Iar acum trăiesc din nou. Și știți ce, nu doar datorită salvării. Datorită faptului că am văzut: în această lume mai există oameni adevărați.

Drumurile lor s-au despărțit. Dar în fiecare Anul Nou Victoria și Marin îi trimiteau lui Alexandru o carte poștală. Cu un singur cuvânt:

„Mulțumesc.”

Au trecut șase luni. Alexandru din nou purta cămașă curată și se bărbierea în fiecare dimineață. Lucra ca șef de echipă pe unul dintre șantierele lui Marin, ținea ordinea, reținut și strict, ca întotdeauna. Dar un lucru nu se schimba — el încă mulțumea în fiecare dimineață vieții. Acum — cu voce tare.

Și-a închiriat o cameră într-un apartament modest. A pus o floare pe pervaz, și-a luat o pisică — cenușie, de stradă, ca și el cândva. A numit-o Șansă.

Într-o seară Marin a venit singur la el. Fără bodyguarzi, fără șofer.

— Hai să mergem, — a spus simplu.

Au mers în tăcere. Alexandru nu punea întrebări.

După o jumătate de oră mașina s-a oprit la marginea orașului. O casă părăsită, pereți scorojiti, și… o femeie. Căruntă, slăbuță, în batic.

Alexandru a coborât și a înlemnit.

— Mama?

Ea tremura. A început să plângă. Nu se văzuseră aproape zece ani. După ce Alexandru, pierzându-și totul, a dispărut din ochii familiei — arzând de rușine, de vină, de durere. Ea încercase să-l caute. Iar el — se ascundea de trecut.

Marin doar a dat din cap:

— M-am gândit… amândoi meritați o a doua șansă.

Alexandru nu a răspuns nimic. Doar stătea și o ținea pe mama de mână, ca și cum se temea că dacă o va lăsa — totul va dispărea.

Mai târziu Victoria a mărturisit că ideea cu mama a propus-o ea. După acea seară când Alexandru a salvat-o, s-a schimbat. A început să observe oamenii. A încetat să trăiască „după format”. A devenit voluntară la centrul pentru cei fără adăpost.

— Pentru că eram una dintre ei, — spunea ea, — doar că nu pe stradă. Eram fără casă înăuntru.

A trecut un an. Alexandru nu a devenit milionar. Nu mergea cu mașini de lux.

Dar avea echipa lui mică, pisica lui, mama lângă el și în fiecare duminică — ceai cu Victoria și Marin.

Iar într-o zi, trecând pe lângă teatru, a văzut cum cineva a smuls geanta unei fete.

Nu a alergat. Pur și simplu a strigat tare, cu încredere. Hoțul a fost prins de trecători. Fata a rămas întreagă.

Alexandru doar a zâmbit.

Se pare că acum era rândul lui să trăiască pur și simplu mai departe — omenește.

Au trecut doi ani. Viața mergea pe făgașul ei. Alexandru lucra cu sufletul — nu pentru carieră, ci pentru că știa să se dedice. Nu a devenit o poveste publică, un articol de ziar sau eroul știrilor. Pur și simplu a devenit el însuși.

Într-una din zile cineva a bătut la ușa lui. Pe prag stătea Victoria. În mâini avea o cutie cu o fotografie.

— Aș vrea să fii acolo, Alexandru, — a spus ea.

— Unde?

— La deschiderea noului nostru adăpost. Pentru cei care, ca tine, pur și simplu într-o zi s-au trezit în locul greșit și cu oamenii greșiți… și care au nevoie de o șansă. Măcar una.

Alexandru nu a răspuns. S-a uitat la fotografie. Pe ea — o casă. Nu o vilă luxoasă, nu un turn de sticlă. Pur și simplu o casă caldă, luminoasă, cu grădină. Cu inscripția pe plăcuță:

„Casa Șansei”

în cinstea omului care a amintit: fiecare merită să fie salvat.

Alexandru a trecut degetul pe plăcuță.

Și, se pare, pentru prima dată după mult timp, a plâns.

La deschidere au fost mulți oameni. Cineva a venit din recunoștință, cineva — în căutarea căldurii, cineva — pur și simplu întâmplător. Dar fiecare avea înăuntru ceva care durea de mult. Și tuturor le-a devenit puțin mai ușor, când Marin, ieșind pe scenă, a spus:

— Toate acestea nu sunt despre bani. Și nu despre statuturi. Sunt despre cei care nu au trecut pe lângă. Ca Alexandru. Ca om. Ca inimă.

Și apoi a fost seara. Bucătărie. Ceai. Râs. Mama lângă el. Pisica dormitează pe pervaz.

Și undeva în dulap, pliat cu grijă — acel palton vechi, rupt.

Nu mai era nevoie de el.

Dar să-l arunce — mâna nu se ridica.

Căci tocmai în el, cândva, un om uitat de toți

a devenit speranța cuiva.