Telefonul uitat al asistentei a sunat. Ce a văzut Vera pe ecran i-a schimbat totul

O întâlnire neașteptată: cum o nepoată a ajuns să aibă grijă de bunica pe care nu o cunoscuse niciodată

Lyudmila crescuse știind că are două bunici, dar doar una făcuse parte din viața ei. Pe cealaltă o văzuse o singură dată – într-o fotografie veche, păstrată într-un album din copilărie. Imaginea surprindea o femeie elegantă, sobră, cu o privire pătrunzătoare și o ținută impecabilă. Era bunica din partea tatălui, despre care în familie nu se vorbea aproape deloc.

Povestea era simplă, dar dureroasă. Când tatăl Lyudmilei se îndrăgostise de mama ei, mama lui – adică bunica paternă – nu fusese de acord cu alegerea. Nu aprobase căsătoria și, în ciuda insistențelor, nu acceptase să-și vadă fiul mergând mai departe cu femeia pe care o iubea. Drept urmare, legătura dintre ei s-a rupt. Timpul a trecut, Lyudmila s-a născut, dar bunica nu și-a dorit să o cunoască. Spunea adesea că nu mai are fiu, cu atât mai puțin o noră sau o nepoată.

Deși locuiau în același oraș, drumurile lor nu s-au intersectat niciodată. Nu s-au întâlnit pe stradă, nu s-au vizitat, nu și-au scris. Pentru Lyudmila, bunica paternă rămânea doar un chip rigid dintr-o fotografie prăfuită.

Anii au trecut, iar Lyudmila a ajuns studentă la o universitate locală. Într-o zi, una dintre profesoarele ei i-a propus un mic loc de muncă – o doamnă în vârstă, care locuia în apropiere, avea nevoie de ajutor în casă. Nu era vorba de îngrijire medicală, ci mai degrabă de sprijin la treburile zilnice. Profesoara i-a arătat o poză a bătrânei, iar Lyudmila a încremenit. Deși chipul se schimbase vizibil, trăsăturile erau inconfundabile. Femeia era chiar bunica pe care nu o cunoscuse niciodată.

Inițial, nu voia decât să o vadă de aproape. Curiozitatea o îndemna să meargă la adresă, să stea câteva minute, apoi să plece fără să spună cine este. Dar, odată ajunsă acolo, ceva în privirea acelei femei, în vocea ei, a făcut-o să se răzgândească. A acceptat să o ajute și a început să vină zilnic. Așa a început o rutină care a durat mai bine de șase luni.

Într-o zi, Lyudmila a plecat într-o scurtă vizită, lăsându-și telefonul pe noptieră. Când cineva a sunat, pe ecran a apărut fotografia tatălui ei. Bătrâna a recunoscut figura din imagine și, brusc, multe lucruri au început să aibă sens pentru ea.

La întoarcere, Vera Anatolyevna – căci acesta era numele complet al bunicii – a întrebat-o direct:

— Când ai știut cine sunt?

Lyudmila a zâmbit trist și i-a spus că știa din prima zi. Fusese imposibil să nu recunoască trăsăturile pe care le văzuse toată viața într-o fotografie din copilărie.

A fost un moment de tăcere, apoi bătrâna și-a lăsat privirea în jos. Ani întregi de singurătate și regret îi apăsaseră sufletul. Pierduse legătura cu fiul ei, refuzase să cunoască o nepoată care, iată, îi fusese alături zi de zi fără să ceară nimic în schimb.

Cu lacrimi în ochi, a îmbrățișat-o pe Lyudmila și, cu voce tremurândă, și-a cerut iertare. Era poate prea târziu pentru a repara trecutul, dar nu era prea târziu pentru a construi un nou început.