Soțul meu a cerut un al șaselea copil sau a amenințat cu divorțul – după lecția mea, m-a implorat în genunchi să o iert.

CÂND SOȚUL MEU MI-A DAT UN ULTIMATUM ÎnFRICOȘĂTOR, NU SE AȘTEPTA CA EU SĂ MĂ RIDIC PENTRU MINE ȘI PENTRU COPIII NOȘTRI.

Lecția pe care i-am oferit-o i-a arătat cât de nerezonabil fusese și cât de puțin apreciase ceea ce deja aveam — o familie minunată și o viață pentru care puteam fi recunoscători în fiecare zi.

Ultimatumul lui s-a sfârșit cu el… în genunchi, rugându-mă să-l iert.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge în această situație. Și totuși, m-am trezit în fața unei alegeri grele, cu sufletul împovărat și cu inima zdrobită. Soțul meu, Danny, m-a impins să iau o decizie imposibilă. Mi-a impus o cerere pe care niciun om care iubește cu adevărat nu ar trebui să o facă.

Danny a fost mereu un tată devotat, grijuliu și un bărbat de afaceri de succes. Muncea mult, asigurându-se că nu ne lipsea nimic, iar eu eram recunoscătoare că puteam rămâne acasă să-mi cresc cele cinci fiice adorabile.

Dar, în timp, dorința lui de a avea un fiu — „pentru a duce mai departe numele familiei”, spunea el — s-a transformat în presiune. Iar presiunea a devenit… amenințare.

Într-o seară, după cină, cu un ton rece și tăios, mi-a spus:

— Lisa, trebuie să facem un al șaselea copil.

L-am privit șocată.

— Danny, avem deja CINCI fete. Chiar vrei să continuăm să facem copii până când se nimerește un băiat?

— Nu consideri copiii o binecuvântare? E chiar așa de greu?

Cuvintele lui m-au durut mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Mai discutaserăm despre acest subiect, dar de data aceasta… ceva era diferit. Era un ULTIMATUM.

Am început să ne certăm. Discuția a degenerat rapid. Niciunul nu voia să cedeze. Și atunci el a insinuat, cu un calm îngrozitor, că s-ar putea gândi la divorț dacă nu împreunăm un fiu.

— Adică vrei să spui că mă vei părăsi dacă nu-ți fac un băiat? am întrebat tremurând.

— Nu am spus asta, a murmurat, evitându-mi privirea.

Dar mesajul fusese clar. Cruce limpede.

În noaptea aceea nu am putut închide un ochi. M-am gândit la tot ce construisem împreună. Cum putea fi atât de orb în fața minunii pe care o reprezenta familia noastră? Cinci fiice unice, iubitoare, pline de viață — și totuși pentru el nu era de ajuns?

Atunci am luat o decizie. Dacă voia să știe ce înseamnă cu adevărat să crești cinci copii… avea să afle.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme, înainte ca cineva să se trezească. Mi-am făcut bagajele în liniște și am plecat la casa mamei mele, la țară. Am închis sunetul telefonului și am ignorat toate apelurile și mesajele.

Mi-am făcut o cafea fierbinte, mi-am pregătit micul dejun și am deschis laptopul pentru a urmări în direct «spectacolul» zilei: „Danny singur cu cinci copii”. Aveam instalate camere de supraveghere în casă, iar acum era timpul să văd cum se descurcă fără mine.

S-a trezit, s-a îndreptat spre baie, apoi spre dulap, pregătindu-se de muncă — până când a auzit haosul din camerele fetelor.

— Unde e mama voastră? De ce nu sunteți îmbrăcate? Cine a făcut mizeria asta? — întreba el, deja confuz.

Fetele, desigur, l-au ignorat. Unele săreau pe paturi, altele desenau pe pereți, una plângea.

Când a realizat că nu sunt acasă, a început să mă caute. M-a sunat de zeci de ori. Apoi a oftat și a zis printre dinți:

— Ce naiba, Lisa…

Nu putea merge la serviciu — nu putea lăsa fetele singure. Iar ce a urmat a fost… pur haos.

A încercat să pregătească micul dejun. A ars feliile de pâine, a vărsat sucul pe toată masa și s-a ales cu o criză de nervi înainte de ora 9.

— Emma, nu mai alerga! Jessica, pune-ți pantofii! — striga el, cu disperare în glas.

— Tati, nu-mi plac cerealele astea! — s-a plâns Emily, impingând bolul.

— Atunci ce vrei? — Clătite!

— Bine, fac clătite…

— Eu vreau ouă și prăjitură! — a cerut Jessica.

— Eu vreau gofre cu frișcă! — a strigat Emma.

Danny părea gata să explodeze. Și nu era nici măcar ora prânzului.

După-amiaza, a încercat să le ajute cu temele online. Fără succes. Una plângea, una fugea, alta spunea că „nu întelege nimic”. În bucătărie era mizerie. În sufragerie, jucăriile erau aruncate peste tot. Plastilina ajunsese lipită de covor.

— De ce e plastilină pe covor?! — a strigat el.

— Înreab-o pe Emily! — a spus Jessica.

Când Emily a auzit, a început să se apere cu o poveste lungă despre cum de fapt… nu e vina ei.

În seara următoare, când m-am întors acasă, Danny a fugit spre ușă de parcă mă așteptase de o viață. Ochii lui arătau epuizare, disperare, dar și… recunoștință.

— Île pare rău, Lisa. Île pare atât de rău. Nu te voi mai forța niciodată să faci alt copil. Ai dreptate. Ai fost mereu cea care a ținut totul în echilibru.

M-a îmbrățișat atât de strâns, încât cu greu am mai putut respira.

— Promit că voi petrece mai mult timp cu familia. Voi fi prezent. Voi fi acolo cu voi.

— Dacă îmi promiți că vei fi cu adevărat alături de noi… putem, într-o zi, să discutăm despre posibilitatea unui al șaselea copil — i-am spus eu calm.

A dat din cap imediat, cu ochii mari.

— Promit. Numai să nu mă mai lași singur cu toate cinci!

Am râs amândoi. Și de atunci, lucrurile s-au schimbat.

Danny a început să vină mai devreme de la muncă. Uneori lucra de acasă. Participa la tot: teme, gătit, joacă, îmbrăcat, povești de seară. A îles, în sfârșit, cât e de solicitant, dar și cât e de frumos, să fii părinte.

Viața noastră a început să se așeze pe un drum nou. Un drum comun. Un drum de familie.