O lupoaică singuratică a venit în căutare de ajutor. Ce a adus înapoi, câteva săptămâni mai târziu, l-a lăsat pe pădurar fără cuvinte.

Într-o noapte friguroasă de iarnă, liniștea pădurii a fost întreruptă de un zgomot abia perceptibil, venit dinspre gardul cabanei lui Stepan, pădurarul satului. Era obișnuit cu sunetele pădurii, dar acesta avea ceva diferit. A deschis ușa și a ieșit în aerul rece, căutând sursa acelui foșnet. În semiîntuneric, a zărit o siluetă slabă: o lupoaică singuratică, cu blana zbârlită, coastele proeminente și ochii adânci, dar surprinzător de liniștiți.

Deși instinctul l-ar fi făcut pe oricine să păstreze distanța, Stepan a simțit o urmă de compasiune. Animalul nu părea agresiv. Din contră, părea epuizat și înfometat. Fără să stea prea mult pe gânduri, s-a întors în cabană și a adus o bucată de carne congelată. A așezat-o lângă gard, apoi s-a retras în liniște.

Gestul a fost simplu, dar semnificativ. În mod normal, lupii evită oamenii. Apariția unei lupoaice atât de aproape de o locuință era un semn clar al disperării. Foamea o adusese până acolo, iar comportamentul ei pașnic l-a convins pe Stepan că nu avea motive să se teamă.

În zilele următoare, lupoaica s-a întors. Mai întâi sporadic, apoi aproape seară de seară. De fiecare dată, Stepan o aștepta cu o porție de hrană. Localnicii nu priveau cu ochi buni această prietenie neobișnuită și își exprimau îngrijorarea că animalul ar putea deveni un pericol pentru sat. Însă Stepan le răspundea calm: „Un lup hrănit e mai puțin periculos decât unul înfometat.”

Timpul a trecut, iar vizitele nocturne ale lupoaicei au devenit parte din rutina lui. Nu exista comunicare între ei, dar fiecare prezență era o formă de recunoștință tăcută. Până într-o seară, când ea n-a mai venit. O zi, două, o săptămână… satul a răsuflat ușurat. Doar Stepan simțea lipsa unei prezențe stranii, dar liniștitoare.

Au trecut aproape două luni. Apoi, într-o noapte liniștită, un sunet cunoscut a spart tăcerea. Stepan a deschis ușa și a privit în întuneric. Era ea. Dar nu era singură. Alături de ea stăteau doi lupi tineri, poate cățeii ei, deja crescuți, dar vizibil atenți și precauți.

În acel moment, Stepan a înțeles. Probabil că în toate acele săptămâni, femela luptase pentru supraviețuirea puilor ei, iar mâncarea dusă din când în când de la cabană fusese împărțită cu ei. Iar acum, îi adusese acolo ca să-i arate cine a fost omul care i-a ajutat fără să ceară nimic în schimb.

Nu a fost nevoie de cuvinte sau gesturi. Timp de câteva clipe, cei trei lupi au rămas nemișcați. Apoi, la fel de tăcuți cum veniseră, s-au întors în pădure, lăsând în urmă o amintire pe care Stepan n-avea s-o uite niciodată.

Din acea noapte, niciun lup nu a mai fost zărit în apropierea satului. Dar povestea pădurarului și a lupoaicei pe care a ales s-o ajute a rămas vie – o dovadă că, uneori, gesturile simple de bunătate pot avea ecouri neașteptate.