O femeie în vârstă a adus prăjitura preferată a fiului ei la mormântul acestuia și a găsit un bilet cu mesajul „Mulțumesc” la întoarcerea ei.

Pentru Elena, fiul ei, Andrei, a însemnat întotdeauna totul. Nu și-a imaginat vreodată viața fără el. Trecuseră 23 de ani de la accidentul tragic care i-a curmat viața lui Andrei, iar în fiecare an, în aceeași zi, Elena ducea la mormânt plăcinta lui preferată, ca un omagiu plin de iubire. Însă, anul acesta, ceva avea să fie diferit.

Timp de peste două decenii, Elena, acum în vârstă de 61 de ani, a păstrat cu sfințenie această tradiție. Plăcinta cu mere și scorțișoară, desertul preferat al fiului ei încă din copilărie, devenise simbolul unei legături pe care moartea nu o putea rupe. Mirosul dulce al merelor coapte o ducea mereu înapoi în timp, când Andrei alerga prin bucătărie, nerăbdător să guste din desertul abia scos din cuptor.

Această tradiție era modul prin care Elena păstra vie memoria fiului său. După moartea lui, la vârsta de doar 17 ani, ritualul coacerii plăcintei devenise o ancoră emoțională. Îi aducea alinare și un sentiment de apropiere, ca și cum, măcar pentru câteva clipe, Andrei era din nou lângă ea.

În ziua comemorării, la fel ca în fiecare an, Elena a dus cu grijă plăcinta la mormântul fiului său. Mormântul era îngrijit și împodobit cu flori, dovadă că Andrei rămăsese iubit și în amintirea altora. Așezând cu grijă farfuria pe piatra funerară, Elena a rostit, cu voce joasă, câteva cuvinte:

„Andrei, sper că ești în pace, dragul meu. Mi-e dor de tine în fiecare zi. Ți-am făcut din nou plăcinta ta preferată. Ții minte cum ne jucam în bucătărie, cum gustai înainte să fie gata?” A zâmbit slab, în timp ce lacrimile i se adunau în colțul ochilor. „Mi-aș dori să putem face asta încă o dată.”

După câteva clipe de reculegere, și-a sărutat degetele și a atins cu blândețe piatra mormântului, apoi s-a îndepărtat cu pas liniștit, știind că se va întoarce anul următor, la fel ca întotdeauna.

A doua zi, ca parte a ritualului ei, s-a întors pentru a curăța resturile plăcintei. De obicei, găsea desertul neschimbat sau afectat de vreme, un semn dureros, dar liniștitor al absenței lui Andrei. Însă în acea zi, lucrurile s-au schimbat.

Când a ajuns la mormânt, farfuria era complet goală. A încremenit pentru o clipă, copleșită de neîncredere. Apoi a observat o mică hârtie pliată, lăsată pe farfurie. Cu mâinile tremurânde, a desfăcut biletul. Scrisul era nesigur, dar clar: „Mulțumesc.”

Confuză și surprinsă, Elena a strâns biletul în palmă și a plecat din cimitir, hotărâtă să afle cine a luat plăcinta și de ce. Nu era vorba doar de o prăjitură. Era simbolul iubirii ei, al amintirii fiului ei. Cineva o atinsese.

Seara aceea, Elena a pregătit din nou plăcinta, cu aceeași rețetă binecunoscută. A doua zi dimineață, a dus desertul la mormânt și s-a ascuns în apropiere, în spatele unui stejar, suficient de aproape pentru a vedea tot, dar destul de departe pentru a rămâne nevăzută.

După o oră, a apărut o siluetă. Un băiețel de aproximativ 9-10 ani, cu haine murdare și fața obosită, s-a apropiat de mormânt. Nu a furat plăcinta. S-a așezat cu grijă, a scos o bucățică de hârtie și un creion tocit, și a început să scrie cu trudă un nou „Mulțumesc.”

Privindu-l, Elena a simțit cum emoțiile i se împletesc. Nu era un hoț. Era un copil flămând, care își arăta recunoștința așa cum putea. În acel moment, toată supărarea i s-a transformat în compasiune.

A ieșit din ascunzătoare și s-a apropiat încet. „Hei, micuțule,” i-a spus cu blândețe. Băiatul a tresărit. „Eu sunt Elena. Ți-a plăcut plăcinta?” El a dat din cap, rușinat.

Elena s-a așezat lângă el și, cu un zâmbet cald, a spus: „Știi, fiul meu Andrei iubea acea plăcintă. Cred că s-ar fi bucurat să știe că te bucuri și tu de ea.”

În acea zi, Elena a luat o decizie care i-a schimbat viața. A hotărât să pregătească plăcinte în fiecare lună pentru copiii nevoiași. Astfel, gestul care fusese un omagiu pentru fiul ei s-a transformat într-o misiune de a aduce alinare și speranță celor care aveau nevoie.

Plăcinta lui Andrei a devenit mai mult decât o amintire – a devenit o formă de iubire care continua să dăinuie prin faptele Elenei, în fiecare copil căruia îi aducea un strop de bucurie.