Copii, trebuie să vă spun asta… nu mai pot ține doar pentru mine! Rochia de mireasă a fiicei mele a fost COMPLET NEAGRĂ — dar asta nu e tot.

Nu mi-a venit să cred când am văzut ce purta Andreea la propria nuntă. Dar ce a urmat… mă trec fiorii și acum. Cu un singur gest și-ar fi putut distruge viitorul — sau poate, tocmai atunci s-a salvat. Citește mai departe, pentru că povestea aceasta sfidează tot ce știai despre nunți.

Totul a început frumos. După o relație de cinci ani, Rareș a cerut-o pe Andreea în căsătorie. Ea visase dintotdeauna la o rochie de mireasă unică, nu ceva cumpărat din magazin. Așa că am apelat la Clara, cea mai bună prietenă a mea și, între noi fie vorba, una dintre cele mai pricepute croitorese din oraș.

Clara a lucrat luni întregi la rochie. Detaliile erau migăloase, iar materialele scumpe, dar totul părea să merite. Cu câteva zile înainte de nuntă, am văzut rochia aproape gata. Era absolut superbă… cel puțin așa credeam.

A venit și ziua cea mare. Clara a apărut la noi acasă cu o cutie uriașă. Când am deschis-o, mi s-a tăiat respirația. Rochia era complet neagră.

— Doamne, Clara, ce-i asta?! — am strigat.

Ea m-a privit cu o liniște care m-a înspăimântat mai tare decât orice cuvânt. Mi-a pus mâna pe umăr și a spus încet:

— Ai încredere în mine. Acum mergi și ocupă-ți locul la ceremonie.

M-am dus cu inima cât un purice, convinsă că e o farsă ciudată, o nebunie de moment. Dar când a început muzica, și Andreea a intrat… în negru, ca la o înmormântare, toată sala a încremenit.

Unii invitați și-au dus mâna la gură, o femeie a scăpat paharul din mână, iar unchiul meu și-a făcut cruce, convins că asistăm la ceva necurat. Eu simțeam cum mi se înmoaie picioarele. Iar Rareș… Rareș pălise. Stătea în fața altarului, alb ca varul. Nu zâmbea, nu clipea. Se uita la ea cu o tensiune în priviri cum nu îi mai văzusem niciodată.

Andreea pășea încet, cu capul sus, cu o privire senină, de parcă toată sala era a ei. Rochia neagră, brodată fin cu fir auriu, nu era sinistră. Era… regală. Impresionantă. Puternică. Și atunci am înțeles. Atunci am simțit în piept ce avea să se întâmple.

Ajunsă în fața altarului, Andreea a luat microfonul pregătit pentru jurăminte. Dar nu s-a întors spre Rareș. S-a întors spre invitați.

— Poate vă întrebați de ce port negru. Pentru că azi nu este o nuntă. Este o despărțire. O eliberare. Cinci ani am crezut că iubesc. Cinci ani am iertat, am închis ochii, am tăcut. Dar aseară… l-am văzut cu altcineva. A treia oară.

În sală s-a lăsat o liniște de mormânt. Se auzea doar respirația grea a celor prezenți. Rareș a făcut un pas înapoi, palid, incapabil să scoată un cuvânt. Clara și-a dus mâna la gură. Câțiva invitați au început să murmure.

— Azi trebuia să fie despre iubire. Dar azi este despre mine. Nu mai sunt slabă. Nu mai iert. Rochia aceasta neagră nu este un semn de durere. Este un semn de renaștere. Este începutul meu.

Apoi l-a privit o clipă pe Rareș, care stătea ca o statuie de ceară, incapabil să reacționeze. A făcut un pas în față, a ridicat voalul negru de pe cap, l-a aruncat în aer și a pășit spre ușa sălii.

Afară, soarele tocmai ieșea dintre nori. Adierea de vânt i-a fluturat rochia ca pe o pânză de corabie gata de drum. Și, pentru prima dată după mult, mult timp, Andreea a zâmbit sincer. Pentru că în acea zi… și-a spus „da” sie însăși.