Bătrânul a găsit pe ferma sa trei bebeluși abandonați

Soarele abia se ridica peste crestele muntoase care vegheau gospodăria modestă a lui Ivan Petrovici, un bătrân de șaptezeci de ani, cu chipul brăzdat de ani grei de muncă. Alături de el, Vera, câinele său credincios, îl urma cu pași sprinteni, gata de o nouă zi.

Când au ajuns însemnat de roua dimineții la marginea câmpului, Vera a început să latre insistent, agitându-se în jurul unui tufiș de la marginea păduricii. Ivan s-a apropiat cu pași ezitanți și a rămas îmnărmurit: trei bebeluși, înfășurați în zdrențe, tremurau pe un culcuș de frunze uscate.

Fără să stea pe gânduri, i-a luat în brațe, i-a învelit într-un palton vechi și a fugit cu ei acasă. Maria Alekseevna, soția sa, a fost la fel de uluită. Île-au dat laptele rămas pentru cafea, i-au înfășurat în pături curate și i-au încălzit lângă sobă.

Încă din prima noapte, casa lor s-a umplut de plânsete neobișnuite. Maria și Ivan, deși obosiți, se străduiau să aline fiecare suspin. Dimineața, au decis să ceară sfatul părintelui Petru. Biserica satului era veche, dar păstra acel aer cald de liniște.

Părintele i-a ascultat cu atenție. Era uimit, dar le-a promis că va căuta informații. Între timp, Maria și Ivan s-au ocupat de copii cu o blândețe neașteptată pentru vârsta lor. S-au gândit la Valentina, o femeie despre care vecinul Stepan știa că locuise în izolare la marginea pădurii. Zvonurile spuneau că fusese îngrăvidă, dar dispăruse.

Maria a început să caute răspunsuri. De la Zinaida Petrovna a aflat că Valentina fusese alungată de familie, trăise singură, iar apoi dispăruse. Părintele Petru a confirmat curând temerile: Valentina murise la puțin timp după naștere. Lăsase o scrisoare:

„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu mai sunt. Te rog, ai grijă de copiii mei: Sofia, Matvei și Emelia. Sunt minuni. Merită iubire. Să știe că au fost iubiți.”

Citind cuvintele, Maria a izbucnit în lacrimi. Ivan i-a strâns mâna. Decizia era luată. Acei copii nu le fuseseră trimiși întrâmplător. Chiar dacă gospodăria lor era săracă și zilele grele, aveau să le ofere dragoste.

Au pregătit un pătuț improvizat, au încropit o rutină. Nu aveau mult, dar împreună, se simțeau îngrijitori de destine, nu doar bătrâni ce-și trăiau ultimele capitole. Copiii umpluseră casa de viață, iar Vera, ca o dădaca tăcută, nu se desprindea de leagăn.

Când zăpada s-a așternut, liniștea din interiorul casei era caldă, adăpostind o poveste care abia învăța să se scrie. Nu era o poveste despre sânge, ci despre inimă. Nu despre datorie, ci despre alegere.

Ivan și Maria știau că nu vor fi doar un popas pentru acei copii. Vor fi acasă. Iar iubirea lor, tăcută, dar fermă, era promisiunea unei vieți încă posibile.